Istoria fotografiei post-mortem

Sunt multe tipuri de fotografie pe care le poti face, dar unul este cu adevarat deosebit: fotografia post-mortem. Considerata de multi un tip tabu de fotografie si criticata, fotografia post-mortem a fost multa vreme doar un privilegiu al celor bogati, care isi si permiteau o astfel de fotografie.

Istoria sa fascinanta se impleteste armonios cu istoria fotografiei si devine sursa de inspiratie pentru fotografia moderna. Cum a schimbat aparatul foto modul in care gestionam doliul si memoria celor dragi si cat de importanta a fost aparitia sa in istoria acestui tip de fotografie? Raspunsul la aceasta intrebare si la multe altele legate de acest subiect fascinant il veti afla in randurile ce urmeaza.

Fotografia post-mortem, populara din anii 1840 pana in anii 1930, si prezenta si astazi in multe parti ale lumii, implica fotografierea decedatilor, cu cele mai multe fotografii de acest tip realizate in epoca Victoriana. Din cauza ratei mortalitatii destul de ridicate in acele vremuri, dar si din cauza costurilor fotografiilor astfel de portrete erau singurele care ramaneau familiilor ca amintire.

Inventarea dagherotipului in 1839 a inseamnat si o popularitate crescanda a fotografiei „de masa”. Clasa de mijloc isi permitea deja si fotografiile post-mortem. Pana la acel moment fotografia post-mortem era doar pentru cei foarte bogati, insa odata cu 1839 si in tot secolul 19 fotografia-portret facuta decedatilor a ajuns sa fie un lucru obisnuit, pentru cine isi permitea. Expunerea prelungita necesara ca sa fotografiezi cu echipamentul rudimentar de la inceputurile fotografiei nu era o problema pentru subiectii decedati…

Inventarea cartii de vizita (carte de visite), care a permis realizarea mai multor printuri dintr-un singur negativ, a permis trimiterea fotografiilor prin posta rudelor celor decedati.

O pozitie tipica pentru decedatii fotografiati era cea denumita „Ultimul somn”, in care decedatul avea ochii inchisi si statea intins sau in pozitie aproape verticala. In era Victoriana mamele isi tineau copiii si nou-nascutii decedati in brate. In unele fotografii decedatii aveau o tenta de roz in obrazi pentru a mai ascunde din paloare. Mai tarziu a aparut si fotografia post-mortem cu decedatul in sicriu si restul familiei in jurul sau, europenii fiind cunoscuti pentru astfel de obiceiuri. Traditia s-a pastrat la catolicii estici, ortodocsi, in crestinismul ortodox oriental.

In functie de tara si de zona de pe glob au existat numeroase variatii culturale legate de fotografia post-mortem. De exemplu, in SUA fotografierea decedatilor era o practica privata la jumatatea secolului 19, practica ce a continuat pana prin anii 1960, pozitia era cea clasica, cu decedatul in sicriu si rudele indurerate in jurul sau.

In tarile nordice, popularitatea fotografiei post-mortem a fost mare in anii 1900, la inceput, insa spre anii 1940 a disparut total aceasta idee-doar fotografii amatori mai realizau astfel de fotografii si doar pentru uz personal, proiecte. In anii 1940 de altfel fotografii cu sicriul, cu decedatii, cu mormantul erau foarte rare.

In Marea Britanie, deja din secolul 15 aveam portrete ale decedatilor, doar ca nu fotografii, ci desene, picturi pe care si le permiteau doar cei foarte bogati. Odata cu aparitia si popularizarea fotografiei si aparatului foto din ce in ce mai multi oameni de rand ajungeau sa isi permita fotografia post-mortem. Din anii 1860 pana in 1910 fotografiile post-mortem in Anglia erau cele tipice, in care decedatul parea ca doarme sau era inconjurat de familia indurerata. Locul fotografiilor era adesea in fotografiile de familie.

In India, intr-o cultura aparte, decedatii erau arsi in Varanasi, se ajungea la 300 de morti pe saptamana. Familiile faceau fotografii post-mortem decedatilor ca sa aiba dovada mortii si ca sa ramana cu amintirea celui decedat.

Honoré de Balzac, de exemplu, credea ca fiecare imagine indeparta un strat de piele de pe subiect, diminuandu-i „esenta vietii”. Fotografia post-mortem a fost adoptata mai tarziu de artisti din toata lumea si asta inca din anii 1970.

Interesant era ca, de-a lungul istoriei fotografiei post-mortem, au fost fotografiati si cei anonimi, oameni simpli, si cei faimosi, oameni cunoscuti si respectati in epoca. Fotografiile se realizau acasa la decedat sau intr-un studio foto profesionist. De cand au aparut camerele foto accesibile lumea nu a mai apelat la fotografi profesionisti si majoritatea fotografiilor post-mortem erau facute acasa.

Revenind la era victoriana, fotografii incercau sa faca defunctul sa para ca doarme sau chiar ca este treaz. Se foloseau farduri, se pictau ochi pe pleoapele inchise sau se utilizau suporturi metalice ascunse sub haine pentru a mentine corpul in pozitie verticala. Este si perioada in care vedem fotografii tulburatoare cu frati care pozeaza alături de sora sau fratele pierdut, ca si cum ar fi o reuniune obisnuita. Cat despre simbolistica, se foloseau adesea flori (trandafiri imbobociti pentru copii), ceasuri oprite la ora decesului sau biblii deschise.

Mai tarziu, subiectii au inceput sa fie fotografiati mai mult in sicrie, inconjurati de un munte de flori, punand accent pe ritualul funerar si pe statutul social al familiei, mai degraba decat pe simularea vietii. Dupa Primul Razboi Mondial, relatia societatii cu moartea s-a schimbat radical. Moartea a fost mutata din case (unde aveau loc priveghiurile) in spitale si case funerare. Moartea a devenit un subiect „murdar” sau privat, care trebuia ascuns. Aparitia camerelor Kodak a facut ca oamenii sa aiba deja mii de poze cu cei dragi in viata, eliminand nevoia unei ultime fotografii post-mortem.

Cele mai cunoscute fotografii post-mortem din istorie au fost cele ale lui Abraham Lincoln (1865). O fotografie a fost realizata in timp ce corpul sau se afla in City Hall, New York. Secretarul de Razboi, Edwin Stanton, a ordonat distrugerea negativelor, considerand imaginea nepotrivita. Totusi, o copie a supravietuit si a fost descoperita abia in 1952 in arhivele bibliotecii Illinois.

Alta fotografie celebra post-mortem e cea a scriitorului Victor Hugo (1885), e fotografia sa pe patul de moarte care a devenit o imagine de cult. Fotografia a fost realizata de celebrul fotograf Nadar. Fotografia il surprinde pe Hugo cu o expresie senina, aproape sculpturala. A fost reprodusa apoi in mii de exemplare si vanduta ca suvenir cetatenilor care doreau sa pastreze o parte din „geniul Frantei”.

O fotografie tulburatoare este si cea a lui Lewis Carroll si a nepoatei sale (cazul Alice Liddell). Opera lui Lewis Carroll (autorul Alice in Tara Minunilor) este adesea mentionata in acest context deoarece el a fost un pasionat fotograf de copii, capturand adesea imagini care imitau somnul (uneori confundate cu fotografia post-mortem).

Fotografia post-mortem a Imparatesei Elisabeta a Austriei (Sisi) (1898) poate fi trecuta si ea pe lista fotografiilor celebre. Dupa asasinarea ei la Geneva, au fost realizate fotografii ale imparatesei pe patul de moarte. Fotografia post-mortem este una dintre putinele dovezi vizuale ale aspectului ei la batranete, desi chipul ii este partial acoperit de voaluri si flori.

Sa nu uitam de fotografia decedatului Edgar Allan Poe (Dagherotipul „Thompson”, 1849). Desi tehnic este o fotografie realizata cu putin timp inainte de moarte, aceasta este adesea asociata cu estetica post-mortem datorita aspectului devastat al scriitorului. Exista insa numeroase schite si imagini derivate realizate imediat dupa decesul sau, care au alimentat mitul „poetului blestemat”.

Pentru ei interesati sunt si colectii de fotografii post-mortem de vizitat: Colectia Burns (The Burns Archive), cea mai mare si mai importanta colectie de fotografii medicale si post-mortem din lume, dar si Arhiva Thanatos, o baza de date online masiva care catalogheaza fotografii de doliu din secolul al XIX-lea, oferind o privire detaliata asupra modului in care familiile obisnuite isi luau ramas bun.

In multe fotografii celebre cu copii, acestia erau asezati in carucioare sau pe scaune inalte. Un indiciu pentru a identifica o fotografie post-mortem autentica este claritatea fetei: deoarece defunctul nu se misca deloc in timpul expunerii lungi, chipul sau aparea mult mai clar si mai detaliat decat cel al parintilor vii care stateau langa el si care prezentau adesea o usoara neclaritate (blur) din cauza respiratiei sau a clipitului.

In prezent, fotografia post-mortem se mai practica in tari din Europa de Est, inclusiv in Romania, in privat insa, in SUA, Canada, Indonezia, Filipine, tarile din spatiul ex-sovietic, Rusia, Ucraina sau Moldova, in special in zonele rurale.

Practica nu a disparut complet. Astazi, ea persista sub forma fotografiei terapeutice in unitatile de neonatologie (pentru parintii care pierd nou-nascuti), fiind considerata un instrument psihologic important pentru procesarea doliului.