Zâmbete strâmbe

Ce lucru straniu, succesul. Eşecul, ce întâmplare! Ce mult contează pentru cei mai mulţi dintre oameni, cât de vital e pentru majoritatea! Cât de superficiali suntem în înţelegerea celor două stări de fapt şi în ce eroare regretabilă ne aflăm. Pentru cei mai mulţi, în plan artistic sau nu, succesul înseamnă o recunoaştere publică a valorii, o afirmare a talentului în faţa audienţei, prin expoziţii sau câştigarea de concursuri. Ce patetici şi vrednici de compasiune sunt toţi acei artişti care se bat în piept cu titlurile, premiile şi expoziţiile lor. Pentru mine, singurul tip de succes e accesul la un nivel de înţelegere şi empatie superior, iar insuccesul înseamnă lipsa acestuia.

Lao Zi obişnuia să le spună discipolilor săi că nimeni nu a reuşit să-l înfrângă în întreaga lui viaţă. Aflat pe patul de moarte, discipolii i-au pus o ultimă întrebare, rugându-l să le descifreze acest mister. Zâmbind, Lao Zi i-a certat, pentru că de fiecare dată când a făcut afirmaţia respectivă l-au întrerupt: „Vroiam să vă spun că nimeni nu m-a putut înfrânge în viaţă pentru că nu am vrut niciodată să fiu victorios, pentru că mi-am dat seama că, în momentul în care câştigi, ai şi început să te pregăteşti pentru înfrângere”. Victoria nu e decât cealaltă faţă a monedei pe care se află imprimat eşecul. Unii înţeleg asta mai repede, alţii mai târziu şi cei mai mulţi niciodată. Nu există nimic mai superficial şi mai de prisos decât succesul. Cred foarte mult în artă şi aproape deloc în artişti. După ce îşi încetează munca la o lucrare, artistul trebuie să dispară. Cei mai mulţi dintre artiştii înfipţi în faţa publicului la vernisaje sunt cât se poate de caraghioşi. Ce prostie din partea celor care merg la vernisaje în speranţa de a vedea artistul, când singurul lucru care ar trebui să conteze este ce a făcut persoana respectivă, uşa pe care o deschide spre un alt univers, cheia pe care o oferă spre o altă viziune. Nimeni nu vrea să vadă luna, dar toată lumea e interesată de degetul care o arată. Iar artiştii se complac, la rândul lor, în toată această şaradă.
Succesul e pentru mine accesul la înţelegere superioară, iar aparatul foto e unul dintre instrumentele pentru descifrarea sau adâncirea unui anumit mister. E singurul succes important. Bucuria creaţiei, în care egoul e absent, în care devii, cum spunea Gurdjieff, doar un tub gol prin care suflă divinitatea. Nu există extaz mai mare decât al creatorului, al artistului prins în febra creaţiei, indiferent de artă sau instrumentele folosite. Cred tot mai mult că nici măcar creaţia în sine nu contează prea mult, obiectul final, ci doar fluxul ce îl locuieşte pe artist în momentul creaţiei. Foarte adesea, succesul face curte asiduă prostului-gust. Ce strâmb e zâmbetul artistului în momentul în care primeşte felicitări din partea admiratorilor săi; undeva, nu foarte adânc, ştie că toate acestea sunt o imensă farsă.
Buddha spune că, dacă întâlneşti un maestru pe cale, omoară-l. Sună straniu la început. Apoi realizezi că, de fapt, atâta timp cât te mulţumeşti să stai în umbra arborelui, nu faci decât să stai pe loc, să ai acces la realitate mediat prin filtre. Ultimele cuvinte ale Prinţului, consemnate de istorie, au fost: „Fiţi lumină pentru voi înşivă.” E singurul loc în care ne putem regăsi pe noi înşine şi, odată cu aceasta, tot universul. Când se va trage linie, nimeni nu ne va judeca după mulţimea succeselor sau a eşecurilor, ci după cum am jucat pe scena iluzorie a lumii, după câtă bucurie le-am produs altora şi nouă înşine.

Îi las cuvântul de încheiere unui gânditor român care a născut o generaţie: „Succesul trebuie să-l cunoşti cât eşti tânăr, ca să scapi repede de gustul lui şi ca să îţi dai seama că nu este niciodată unul adevărat, ci doar o «gloriolă», ceva superficial, până la urmă o exclamaţie de identificare – «Deci aşa arată!» etc. Îţi dai seama repede că pe oameni nu-i interesează decât suprafaţa ta, că uneori nu fac decât să te aproximeze într-un chip ridicol. Într-o zi, cineva mi-a spus că i-a plăcut teribil de mult interpretarea pe care am făcut-o la basmul «Harap Alb»! Sau am comis odată imprudenţa să-l întreb pe un admirator care dintre cărţile mele i-a căzut în mână: omul a început să se bâlbâie. Lui Eliade, când era tânăr, cineva i-a spus: «Vai, ce mult mă bucur să vă cunosc, domnule Mircea Eliade Rădulescu!»”