Vremea pentru puţin

„Oamenii aveau mai mult decât le trebuia. Habar nu aveam ce e valoros şi ce nu. Aruncam la gunoi lucruri pentru care astăzi ne ucidem între noi.” Mi-a plăcut la nebunie replica aceasta a lui Denzel Washington din filmul „Book of  Eli”. E profetică. Dar, ca multe alte mesaje de această factură, trece pe lângă urechile noastre fără niciun efect. Nimic nu ne poate schimba felul de a fi şi de a trăi. Am certitudinea că doar un eveniment exterior ne-ar putea întoarce spre valorile adevărate, de mult pierdute.

Toată lumea se plânge de criză, de cât de greu o ducem, de lipsuri. Spre ruşinea mea, în afară de deruta iniţială, criza mi s-a părut prilejul perfect pentru a reevalua ce e important şi ce nu. Ce e cu adevărat valoros şi semnificativ şi ce e moft. Şi am ajuns la concluzia că 90 la sută din lucrurile pe care le posedăm sunt mofturi.

În 1991, doi turişti germani au găsit în Alpi, la graniţa dintre Italia şi Austria, cadavrul unui bărbat din Epoca Bronzului. L-au botezat Otzi, de la regiunea în care a fost găsit. Dacă, în ceea ce priveşte modul în care a murit, controversele nu s-au încheiat, toţi oamenii de ştiinţă sunt de acord asupra faptului că omul gheţurilor era foarte bogat pentru perioada în care a trăit, acum 5.300 de ani. Dovada? Otzi era îmbrăcat cu haine groase din blană, avea asupra lui un topor din bronz, un cuţit cu lamă de piatră şi un arc cu săgeţi. Faptul că avea asupra lui tot ceea ce îi trebuia unui om pentru a supravieţui a fost suficient pentru cercetători să îl considere avut.

Conform standardelor de astăzi, oare unde s-ar încadra Otzi? Probabil la oamenii străzii. Argumentaţia lor e însă incompletă. Ceea ce îl făcea bogat pe omul gheţurilor, din punctul meu de vedere, nu era ceea ce poseda, ci cunoştinţele lui, iar din această perspectivă, noi, cei care avem totul şi nu mai înţelegem nimic, suntem complet rupţi de natură, alienaţi, extrem de săraci şi puţin pregătiţi pentru orice, cu simţurile adormite şi total inconştienţi.
Între timp, statisticile vorbesc de la sine despre cine şi ce suntem. Că tot ne aflăm în perioada Paştelui – vă vine sau nu să credeţi, anual, la nivel mondial se ucid 50 de miliarde de animale pentru mâncare, adică exact 1.680 pe secundă. Doar în Statele Unite se ucid anual zece miliarde de animale crescute în ferme, adică 27 de milioane pe zi, adică 19.000 pe minut. Ce ar putea opri această maşinărie infernală? Conştientizarea? Empatia? Nu prea curând.

Un alt exemplu de imbecilizare progresivă, mai de pe la noi. Un sondaj realizat zilele trecute de Asociaţia Pro Democraţia a scos în evidenţă un fapt cutremurător pentru o naţie creştină, cu pretenţii de spiritualitate: 91 la sută dintre români ar fi de acord cu introducerea pedepsei cu moartea, iar 88 la sută ar fi de acord cu pedepsirea penală a celor care critică ortodoxia. Aceeaşi ortodoxie care încurajează în continuare uciderea rituală a mieilor, care cultivă la maxim sentimentul de vinovăţie şi păcat originar, pentru a putea conduce mai uşor turma, şi ai cărei preoţi se îmbracă – desigur, după modelul christic – în hainele cele mai scumpe şi poartă la gât lanţuri de aur.
Ceva pluteşte în aer: au apărut o multitudine de filme despre sfârşitul lumii, de la „2012” la „The Road”, sute de cărţi se scriu despre reîntoarcerea la adevăratele valori, la natură, la compasiune pentru oameni şi animale, creatoarea de modă Vivienne Westwood a realizat o colecţie inspirată de oamenii străzilor. Nimic nu pare să oprească însă apetitul insaţiabil al oamenilor, dorinţa de a ne umple buzunarele de bani şi casele de obiecte nefolositoare. Cred că lecţia cumpătării o vom învăţa doar cu biciul, de nevoie. Iar atunci nu va mai fi vorba de nicio virtute.