Vălul ars al Euridicei sau frumuseţea din infern
Orfeu, prin îndurarea zeilor, o mai vede o dată pe Euridice, dar o vede pentru ultima oară. Erau, fiecare, pe o parte şi alta a graniţei infernului.
Povestea “celui mai celebru portret din lume” are ceva din tragismul mitic al celor care înfruntă destinul, într-un fel sau altul, şi pe care tocmai de aceea îi iubesc zeii. Steve McCurry şi “Fata florilor de apă dulce” s-au intersectat pentru o clipă pe un pământ pustiit, el i-a capturat privirea răvăşitoare prin forţa magică, de făptură adânc rănită, apoi a căutat-o ani în şir ca să împlinească, poate, o promisiune tacită, făcută în numele unei umanităţi ce nu a uitat compasiunea şi solidaritatea şi nici sensul adînc al frumuseţii. Poate ca fotografia aceasta a devenit atât de impresionantă pentru faptul că, prin ea, condiţia de refugiat a dezvăluit tulburătoarea frumuseţe din infern. Vălul roşu al tinerei afgane, întruchipare a graţiei şi misterului feminin, acum ars de focul taberei de refugiaţi, s-a transformat într-un stindard, simbol al acestei condiţii plasate pe lama îngustă a demnităţii şi supravieţuirii. Acelaşi sens al unei frumuseţi vitale irepresibile, al acelei misterioase Kundalini-Shakti, îl surprinde Steve McCurry în luxurianţa splendidelor trupuri feminine ce se îmbăiază în apa sacră a Gangelui, probabil la Varanasi, pe acele ghat-uri scăldate, nu departe, bănuim, de cenuşa cadavrelor plutind alături de ofrandele de flori. Privindu-i imaginile, putem înţelege forţa vitală a acelui roşu-oranj pe care indienii îl numesc rajas, acel roşu ce arde în adîncul fiecărei fiinţe şi este exprimat prin veşmântul călugărului sau al războinicului, prin sari-ul graţios şi podoabe iradiante, prin coşul cu florile ofrandă din mîna copiilor sau din barca luntraşului, personaj ce-l va fi dus şi pe Siddhartha pe malul iluminării, aşa cum ne reaminteşte Hermann Hesse.
Dar mai e ceva cu totul special ce ne seduce în imaginile sale, o notă de unicitate, şi am pune-o pe seama unui simţ cu totul particular al monumentalităţii. O monumentalitate de tip renascentist, calmă şi clară, cu forme rotunde, sculpturale, pe care lumina se aşterne învăluitor, forme care vin puternic în faţă şi te copleşesc cu forţă dar şi cu o indicibilă “dolcezza”. Forma, lumina şi culoarea intră într-un dialog tandru ce topeşte tenebrele şi redă personajelor reale aura lor mitică sau cel puţin aura unui limbaj plastic de mare clasă. Poate de aceea ne e greu să-l plasăm pe Steve Mc Curry într-un gen anume, deşi curajul său de a fi pe linia frontului sau în situaţii de maximă tensiune l-ar putea
încadra printre reporterii de marcă ai istoriei contemporane. Dar mai e ştiinţa şi empatia cu care îşi priveste în ochi personajele, mai e povestea subtilă ce reverberează din atitudini şi atmosferă, şi atunci nu ne rămîne decât să observăm că Steve McCurry a învăţat, în periplurile sale în lumile orientale, să extragă din ceea ce vede şi trăieşte acea nepreţuită soma, acel nectar vizual ce îmblânzeşte şi face din orice formă, oricâtă durere ar exprima, o sărbătoare. Graţie acestui nectar cu virtuţi plastice subtile, fiecare chip din imaginile sale poate purta înaintea sa particula “Shri”, adică “splendoare”.
Ramona Novicov, critic de artă
