Tommaso Ausili – Primul act, ultima cortină.
“Pe uliţele prăfuite ale cetăţii apăru un bărbat cam de şaizeci de ani, costeliv şi chel, încins cu o funie din vlăstare de finic, de care era legat un câine mort.”
Aşa începe cartea ieromonahului Savatie Baştovoi, „Nebunul”.
Şi se încheie astfel: „Ajuns pe o uliţă ferită, Calu se aşeză obosit pe caldarâm şi, scoţând din sân jumătatea sa de pâine, începu să mănânce.”
Imaginile lui Tommaso Ausili vorbesc şi ele despre moarte şi hrană, dar nu despre pâinea frântă, imaginea celui mai frumos symbolon, ci despre hrana ca vehicol al agoniei şi al morţii.
Despre faptul că dacă moartea e taină, taina ultimă, căile prin care ea pătrunde în lume sunt de un pragmatism a cărui cruzime e înfricoşătoare.
Ştiu bine că, dincolo de citatul ieromonahului Savatie, orice aş spune e redundant şi măsură a propriei vanităţi. Despre moarte ar trebui să vorbească doar cei care, într-un fel sau altul, au traversat experienţa morţii. Măcar a mortificării ego-ului. Şi mai ales cei care şi-au asumat-o deliberat, ca pe singura experienţă a vieţii care merită trăită şi dincolo de capătul ei: martirii, „stâlpnicii”, „zăvorâţii”şi cei ce au ucenicit în preajma lor.
O fac, totuşi, dar închipuindu-mi că scriu un necrolog la un festin contemporan.
Credeam, după revelaţia „lecţiilor de anatomie” ale Istoriei Artei, că ultima noastră cortină este veşmântul de piele. Dincolo de el începea acel „cu totul altceva”. Rembrandt sau Mantegna ne lăsau răgazul clipei de bun rămas atunci când priveam în hăul materiei, în pura ei visceralitate, înainte ca ea să intre într-o altă împărăţie. Acum, privind imaginile lui Tommaso Ausili, ultima cortină pare a fi tăcerea, dar acea tăcere incredibil de amorfă a lipsei de transcendenţă. Nimic nu pare a fi dincolo de morţile acelor creaturi fotografiate în abatoare. Nici un „dincolo” nu se întrezăreşte, iar de eufemisme cui îi mai pasă? Nu se vede decât răvăşitoarea uimire a fiinţei inocente copleşită de o suferinţă lipsită de sens în lanţul trofic al Facerii Lumii, căruia îi mai aparţine. Tommaso Ausili pare a rescrie o Carte a lui Iov în care dialogul cu Dumnezeu e total absent. Nu mai exista judecată, şansă, mântuire, existenţa e doar o zbatere, o zacere pe paie, o condamnare absolută şi o executie rapidă. Uimirea e singura care rămâne ca o pecete a vieţii până în clipa în care hăcuitorul sau malaxorul va pulveriza până şi amintirea unei fiinţe vii care va fi fost vreodată zămislită. In spatele imaginilor lui Ausili e o beznă absolută. Nici o adiere a transcendenţei, a răscumpărării, a remuşcării, a înţelegerii. Nici o legătură între fiinţa, vie sau moartă, a oricărui animal şi produsul aseptic, euforic, exuberant estetizat, al supermarketurilor.
Acel „simţamânt al umanităţii” de care vorbea Goethe, s-a prăbusit, cu vuiet, undeva în golul pântecelor şi containelor citadine.
„- Părinte, oare o să vii aşa în oraş, să te vadă toţi?
- Nu, nu mai vin în oraş, părinte. „
Ramona Novicov, critic de artă
