Canon 7D dispune de 19 senzori în cruce. Fotograful îi poate selecta individual, lăsa modul automat să o facă sau preselecta una dintre cele cinci zone. Nikon D700 poate apela la 51 câmpuri AF, dintre care 15 senzori în cruce. Aceştia sunt concentraţi în regiunea scoasă în evidenţă din centrul imaginii.

Rapiditate şi precizie

Focalizare automată: Canon 7D vs. Nikon D700. Rapid şi sigur – ambele caracteristici sunt cele mai importante cerinţe ale focalizării automate. Trebuie să ofere rapid o imagine clară, în plus să fie precis şi să menţină clare şi obiectele în mişcare. Comparăm conceptul şi performanţele a două sisteme de vârf de la Canon şi Nikon.

Pe lângă calitatea bună a imaginii, focalizarea automată este a doua cerinţă principală căutată de fotografi. În timp ce performanţa în domeniul înregistrării imaginii, adică senzor imagine şi procesare imagine este constant îmbunătăţită, sistemul de focalizare automată pare să fie îmbunătăţit mult mai lent. O comparaţie a modelelor Canon 7D şi Nikon D700 ar trebui să arate ce pot realiza sistemele moderne. Ambele modele utilizează sistemul de detecţie de fază. Per total, Nikon D700 deţine peste 51 câmpuri separate de măsurare, dintre care 15 sunt senzori  în cruce, adică recunoaşterea structurilor orizontale şi verticale, restul punctelor funcţionează cu senzori structuraţi linear. Canon a construit sistemul de focalizare cu un total de 19 puncte de măsurare. Toate punctele de măsurare sunt senzori cruce.

Modul de focalizare automată

Canon utilizează două moduri, în plus un al treilea mod fiind disponibil ca şi asistent. OneShot se oferă atunci când subiectul este static. Fotograful apasă declanşatorul pe jumătate, aparatul focalizează, anunţă momentul în care focalizarea este completă şi păstrează punctul focalizării pentru următoarea imagine. Pentru ca obiectele în mişcare să fie întotdeauna focalizate, utilizatorul selectează modul AI-Servo. Atâta vreme cât declanşatorul este apăsat pe jumătate, aparatul încearcă să păstreze focalizarea pe obiectul respectiv şi să modifice focalizarea în funcţie de distanţa variabilă. În modul AI-Focus, aparatul decide singur dacă subiectul este în mişcare sau nu-şi trece singur de la modul One Shot la AI Servo şi invers.

La Nikon, modurile Single Autofocus S şi Continuous Autofocus C sunt funcţiile corespondente celor de la modelul Canon. Nikon completează prin tehnologia focalizării predictive, ceea ce înseamnă că aparatul prevede mişcarea subiectului şi selectează punctul de focalizare în aşa fel încât în momentul declanşării expunerii, poziţia să fie ideală.

În unele situaţii, sistemul de focalizare automată este pur şi simplu suprasolicitat sau utilizatorul ar dori să se asigure că aparatul nu refocalizează singur între mai multe imagini. În această situaţie focalizarea automată poate fi dezactivată complet. În cazul ambilor producători, trecerea pe modul MF înseamnă că obiectivul nu mai este controlat activ, totuşi, modul AF funcţionează şi dă semne de viaţă atunci când focalizarea este completă. Acest lucru uşurează munca fotografului, deoarece nu este uşor de decis dacă focalizarea este corectă fără ajutoare, ca de exemplu microprismele din oglinda de focalizare.

Focalizare în cazul unui contrast slab

Detecţia de fază nu funcţionează pe o suprafaţă omogenă, trebuie să aibă la dispoziţie o muchie. Dacă contrastul acestei muchii este prea scăzut, modulul nu poate oferi rezultate palpabile. În cazul celor mai multe compoziţii, cel puţin câteva dintre câmpurile de măsurare găsesc un contrast suficient de puternic pentru a putea focaliza. În testele noastre s-a dovedit faptul că modelul de la Nikon devine mai repede nesigur comparativ cu cel de la Canon, în cazul unor compoziţii luminoase, cu un contrast slab. Senzorii în cruce ai modelului Nikon sunt concentraţi pe mijlocul câmpului de imagine, senzorii liniari de pe margini trebuie să se potrivească la structurile paralele cu propria aliniere. În situaţia inversă, Nikon D700 a putut focaliza mult mai rapid decât Canon 7D pe materialele întunecate, neregulate, ca de exemplu materialul textil negru. Concluzia: în situaţii de luminozitate puternică şi contrast redus, Canon are un uşor avantaj, în timp ce subiectele întunecate sunt mai bine stăpânite de Nikon.

Schimbarea modalităţii de focalizare şi selectarea unui câmp se poate face la modelul Canon prin apăsarea tastei plus (1) şi rotirea tastei de setări.

Focalizare pe timp de noapte

Focalizarea automată are loc cu diafragma deschisă, Dacă lumina ce intră este prea slabă, modulul AF nu mai poate oferi un semnal util, focalizarea nefiind posibilă. Motiv pentru care producătorii vorbesc despre limitele în care sistemul funcţionează. Informaţia este dată în valori luminoase, valori care rezultă în timp de expunere şi valoare a deschiderii diafragmei. O valoare luminoasă de 10 reprezintă de exemplu intensitatea luminoasă necesară pentru obţinerea unei imagini expuse corespunzător la f2,8 şi timp de expunere 1/125 s la ISO 100. O diferenţă de unu a valorii luminoase înseamnă înjumătăţirea, respectiv dublarea cantităţii luminii, aşadar o treaptă a diafragmei sau a timpului de expunere.

Pentru a integra modulul AF în câmpul vizual, o parte a oglinzii este transparentă (în imagine un Canon 5D Mk II).

Ambele aparate, dotate, cu un obiectiv Sigma 2,8/70-200 mm, au focalizat corespunzător, prin intermediul mai multor puncte de măsurare, asupra obiectului din test, având intensitate luminoasă corespunzătoare (LW 10). În continuare, intensitatea luminii a fost treptat redusă, funcţionarea focalizării automate fiind constant verificată. În cazul modelului Canon 7D a funcţionat fără întrerupere, în ciuda luminii tot mai slabe, procesul focalizării de la infinit la distanţa obiectului (1 m) fiind mai lent doar de la o valoare de 0,5 unităţi a intensităţii luminoase. Nici la valoarea minimă de -0,5 unităţi, dată de producător, nu ne-a fost refuzată funcţia focalizării automate. Cea mai mică valoare la care aparatul a putut încă focaliza a fost -1. Nikon D700 a devenit mai lent începând cu valoarea 3,5, iar la pragul de 0 a necesitat mai multe încercări pentru detectarea corectă a obiectului. În final, la -1 focalizarea automată a încetat să mai funcţioneze. Ca exemplu: la o valoare de -1, pentru a obţine o imagine corespunzătoare, este necesar un timp de expunere de 16 secunde la f2,8 (ISO 100). În cazul ambelor aparate, asistentul AF a fost dezactivat. Acesta ar fi putut ilumina subiectul aflat la o distanţă redusă, pentru a permite focalizarea. Concluzie: avantaj model Canon.

Focalizarea obiectelor în mişcare

Recunoaşterea mişcării şi adaptarea corespunzătoare a focalizării automate sunt prezente şi funcţionează la ambele modele. Totuşi, depinde mult de tipul mişcării şi de caracteristicile subiectului în mişcare. De exemplu dacă obiectul este uşor de recunoscut, mişcarea lui este una regulată. În cazul unui obiect ce se apropie de aparat sau a unui biciclist, focalizarea rămâne pe obiectul respectiv. Problemele apar când obiectul nu se separă corespunzător de fundal, în această situaţie fiind recomandată preselectarea câmpurilor de măsurare potrivite şi nu utilizarea modului automat. În cazul unei mişcări neregulate, cu schimbări bruşte de direcţie, ca de exemplu copii care se joacă sau sportivi, ambele sisteme încetează să mai reţină focalizarea corespunzătoare pe parcursul unei serii mai lungi de imagini. Atunci când obiectul urmărit dispare o scurtă perioadă în spatele altui obiect, modelul Nikon este cel care reuşeşte să păstreze focalizarea mai bine decât Canon. În final, egalitate la puncte.

Controlul câmpului de măsurare

Punctul de măsurare pentru focalizarea automată ar trebui, în caz ideal, să fie exact deasupra subiectului principal al imaginii. În această situaţie, multe puncte de măsurare ajută prin faptul că lucrează împreună cu fotograful, nu împotriva lui. La ambele modele, câmpurile de măsurare active sunt afişate în viewfinder, astfel, fotograful poate uşor decide dacă aparatul este în poziţia corespunzătoare.

O funcţie, un comutator. Nikon oferă un comutator separat pentru selectarea modului AF pe spatele carcasei.

Pentru a trece la modelul Nikon D700 de la selectarea automată la cea manuală a timpului de măsurare, este integrat un comutator pe spatele carcasei. Cu un pic de antrenament şi mâini suficient de mari, poate fi acţionat fără a lua ochiul de pe viewfinder şi astfel de pe subiect. Selectarea în sine se face ulterior prin intermediul comutatorului mare de pe spatele carcasei. Pentru aceeaşi operaţie la modelul Canon 7D este necesară operarea a două taste, însă ergonomia este bună, utilizatorul fiind capabil de comutarea rapidă între moduri cu ajutorul degetului mare şi al arătătorului. O soluţie bună este şi posibilitatea reducerii numărului de moduri de funcţionare din setările aparatului, comutarea fiind astfel şi mai rapidă. Selectarea câmpurilor potrivite în modul automat este corespunzătoare în cele mai multe cazuri la ambele aparate. Uneori însă fotograful vrea să controleze singur claritatea. Un element valabil, în special atunci când subiectul principal se vede mai greu sau este greu de separat de restul imaginii datorită caracteristicilor sale individuale. Canon oferă posibilitatea selectării mai precise a câmpurilor individuale decât Nikon. Astfel, la Canon se poate selecta şi unul din cele cinci zone active pe lângă câmpurile individuale sau, cu ajutorul funcţiei Spot-AF, se poate determina şi mai precis domeniul corect al unui câmp anume. În principiu, acest lucru face posibilă creşterea preciziei focalizării, totuşi, din mână e mai dificilă focalizarea precisă a punctului, în special în cazul distanţelor focale mari. Aşadar, din nou egalitate la puncte.

Distanţe mari

Nikon a utilizat motoarele integrate în carcasă pentru controlul obiectivului. Între timp, atât Nikon cât şi Canon se bazează pe mecanismele AF încorporate în obiectiv.

În cazul în care distanţa obiectului faţă de aparat scade (imagini macro), distanţa de reglare a obiectivului este mai mare, focalizarea automată având o durată mai mare şi din cauza distanţei mai lungi parcurse de obiectiv. Deoarece şi adâncimea câmpului imaginii este redusă, focalizarea automată este pusă în dificultate în mod deosebit. Modulul AF de la Nikon funcţionează corespunzător şi în modul macro, însă în această situaţie, punctul de măsurare ar trebui setat manual. Modul automat a încercat de mai multe ori să focalizeze, verificând cu diferite ocazii întreaga distanţă focală a obiectivului. Selectarea automată a câmpului de la Canon a reuşit să fie ceva mai consecventă în găsirea unui punct asupra căruia să focalizeze, însă şi aici este oferit modul manual, deoarece fotograful ştie mai multe despre efectele focalizării corecte a unei imagini decât un circuit integrat.

În comparaţie directă, descoperim un comportament diferit al celor două aparate. Modelul Canon începe devreme ajustarea fină, pentru ca atunci când situaţia devine mai dificilă să ajusteze uşor încă odată. Modelul Nikon pare să atribuie mai mult timp focalizării iniţiale, controlează însă precis obiectivul ulterior.

Luminozitate şi focalizare automată

Diafragma încorporată în obiective controlează diametrul fasciculului luminos ce ajunge pe suprafaţa senzorului de imagine prin lentilele obiectivului. Aceasta este în aşa fel poziţionată, încât imaginea rezultată se modifică doar în intensitate, nu în dimensiune prin deschiderea sau închiderea ei. Însă, pentru că modulul AF deviază lumina înainte ca aceasta să ajungă pe suprafaţa senzorului, este foarte important cu ce valoare a diafragmei se lucrează. Cu cât este diametrul diafragmei mai mare, cu atât mai larg este şi semnalul măsurat de pe senzorul AF, fiind posibilă o măsurare mai precisă. Aceasta însă doar în situaţia în care componentele corespunzătoare, printre care şi modulul AF, au fost adaptate cerinţelor. Astfel, un sistem optimizat pentru o luminozitate de 1:2,8 sau mai bine, ar putea să ofer rezultate mai bune. Punctul central al senzorului AF Canon 7D este în aşa fel plasat încât la obiectivele cu o luminozitate mai bună să fie oferite rezultate mai precise, în timp ce Nikon D700 nu face diferenţa între obiective mai mult sau mai puţin luminoase. D700 nu are nevoie de lumina laterală, având astfel mai puţine probleme cu obiectivele mai slabe, din acest punct de vedere.

1. Contrast redus şi luminozitate ridicată sunt elementele care pun modelul Nikon în mai mare dificultate în comparaţie cu cel de la Canon. Dificultatea mare o reprezintă aici posibilitatea utilizării doar a senzorilor de pe margini. 2. Pe această suprafaţă de test, ambelor aparate li s-a cerut să focalizeze în condiţii de luminozitate scăzută treptat. Nikon a încetat să mai funcţioneze corespunzător ceva mai devreme decât modelul concurent, chiar dacă ambele aparate au funcţionat bine şi pe aproape întuneric. 3. Ambele aparate au reuşit să facă clar diferenţa între prim plan, subiect şi fundal. Chiar şi în afara centrului imaginii sau în cazul structurilor similare, detaliate.

CONCLUZIE

Ambele aparate oferă un sistem AF pretenţios, cu numeroase posibilităţi de setare şi algoritmi inteligenţi pentru urmărirea subiectelor. În comparaţie directă, Canon se descurcă mai bine cu obiectele luminoase şi slab contrastante. În schimb, Nikon are un mic avantaj în cazul subiectelor în mişcare. Totuşi, testele noastre dovedesc faptul că precizia nu este

întotdeauna la nivelul aşteptărilor.