Fără oglindă

16 modele sistem comparate. Patru producători se ocupă între timp de lansarea aparatelor foto fără oglindă rabatabilă, cu obiective detaşabile şi senzor de mari dimensiuni: după Olympus şi Panasonic, Ricoh, Samsung şi Sony intră şi ei în joc. Primii pun accentul pe senzori 4/3, restul pe senzorii APS-C, cunoscuţi de asemenea de la SLR-uri.

De doi ani încoace, pe piaţă apar tot mai multe modele fără oglindă rabatabilă şi cu obiectiv detaşabil. Utilizează aceiaşi senzori cu zgomot de imagine redus ca şi SLR-urile clasice, fără incinta oglinzii însă, ceea ce permite realizarea unor carcase mai mici. Fără oglindă înseamnă fără Phasen-AF şi fără viewfinder optic. La fel ca şi la modelele compacte, senzorul de imagine oferă semnalul de focalizare automată ca şi informaţiile de imagine pentru display şi viewfinder-ul electronic opţional. Datorită carcasei mai înguste, baioneta, şi astfel obiectivul, este mai aproape de senzor. Aceste noi dimensiuni cer noi obiective din partea producătorilor. Printre altele permite utilizarea inelelor intermediare pentru conectarea obiectivelor SLR sau MF de la Zeiss, Walimex, Voigtländer sau Leica. În momentul de faţă, piaţa este împărţită între două tipuri de modele sistem fără oglindă: pe de o parte stau modelele cu construcţie clasică, ce încorporează un viewfinder electronic în locul unuia optic. Printre acestea se numără Panasonic G2/GH2 şi Samsung NX5/10. De cealaltă parte se află modelele construite în stilul modelelor compacte cu viewfinder extern detaşabil. Acest tip este construit de toţi cei cinci producători pentru a uşura trecerea utilizatorilor modelelor compacte spre segmentul SLR.

În ambele cazuri, dimensiunea redusă a carcasei în comparaţie cu SLR-urile clasice, este argumentul principal. Lipsa incintei pentru oglindă permite într-adevăr realizarea de carcase mai mici, însă aceasta este un avantaj doar pentru plajele focale reduse şi zoom-urile de mici dimensiuni. În cazul obiectivelor mai puternice sau a teleobiectivelor, dimensiunea obiectivului domină dimensiunea totală a sistemului. Pe termen lung, alte două puncte ar trebui să intre în prim-plan: astfel, focalizarea prin contrast la modelele fără oglindă funcţionează mult mai precis ca şi focalizarea Phasen a modelelor SLR. În momentul de faţă, la cele mai multe aparate focalizarea, prin comparaţie cu SLR-urile, este destul de lentă, însă Samsung şi Panasonic ne arată că aceste probleme pot fi rezolvate. Un al doilea avantaj este faptul că viewfinder-ul electronic oferă tot mai multe informaţii: orizont, histogramă, avertizare lumini şi umbre sau o lupă activabilă separat.

Olympus Pen

E-P1, E-P2, E-PL1

Olympus E-P1 (a) şi E-P2 (b) oferă un concept rafinat de utilizare cu două taste rotative pe spatele carcasei, modelul entry-level E-PL1 (c) fiind obligat să se mulţumească cu taste individuale şi o tastă multidirecţională.

Olympus este reprezentat în segmentul modelelor fără oglindă prin trei modele, unul dintre ele fiind Pen E-P1 fără bliţ şi viewfinder încorporat, cu o carcasă metalică în stil retro, al doilea fiind modelul E-P2, asemănător cu primul din punct de vedere estetic şi tehnic, ce include printre altele şi un viewfinder electronic. Al treilea model din pachet este E-PL1, ce se distanţează de celelalte două modele atât prin principiul de utilizare şi design, cât şi prin bliţ-ul integrat LZ4, chiar dacă acesta este slab ca şi putere. Olympus se bazează în cazul celor trei modele pe senzorul de imagine CMOS cu suprafaţa tipică modelelor 4/3 de 17,2 x 13,0 mm, factor dublu al unghiului de imagine şi o rezoluţie efectivă de 12 megapixeli. Construcţia este asemănătoare cu cea a unui model compact: nu are nici senzori AF speciali sau oglindă rabatabilă şi nici viewfinder SLR. În schimb, display-ul joacă rolul controlului imaginii, iar senzorul de imagine oferă semnalul AF. Obiectivul poate fi schimbat la fel ca la un SLR. În cazul obiectivului din kit, M.Zuiko 3,5-5,6/14-42 mm, Olympus a apelat la un truc pentru a minimaliza dimensiunea de transport a aparatului: obiectivul se poate rabata în standby la o lungime de 55 mm, iar la nevoie poate fi extins până la 80 mm prin intermdiul inelului de zoom. Deosebit de mici, de uşoare şi astfel potrivite conceptului de pen sunt modelele „pancakes”, obiective plate cu plajă focală fixă, ca de exemplu M.Zuiko Digital 2,8/17 mm sau de asemenea platul şi mai performantul Panasonic G 1,7/20 mm Asph., prin intermediul cărora modelele Pen măsoară mai puţin de 60 mm în adâncime. Deoarece Panasonic şi Olympus utilizează baioneta micro-Four-Thirds, obiectivele ambelor producători sunt compatibile între ele. La acestea se adaugă obiectivele de la Sigma şi Leica.

E-P1 este cel mai vechi şi în acelaşi timp cel mai ieftin model dintre cele trei. Costă în jur de 400 euro. Pentru E-P2, preţul este de 900 euro, iar pentru E-PL1 cumpărătorul trebuie să scoată 450 euro din buzunar. Diferenţa de preţ faţă de E-P1 este relativă însă, atunci când se iau în calcul preţurile pentru bliţ-ul şi viewfinder-ul opţionale. Prin achiziţionarea bliţ-ului extern FL-14, se cheltuie 150 euro supliemtari. Viewfinder-ul electronic VF-2, inclus în pachet cu E-P2 şi vândut separat ca accesoriu pentru E-PL1 la un preţ de circa 200 euro. Are o rezoluţie ridicată de 480.000 pixeli RGB, 100% acoperire a câmpului vizual şi o magnificare efectivă de 0,58x. În afară de asta, se poate rabata la 90 de grade în sus, afişând la nevoie parametrii de înregistrare, raster sau histogramă live peste imaginea cu un contrast puternic, şi culori intense. E-P1 nu poate, din păcate, controla VF-2. Alternativa deloc echivalentă este viefinder-ul extern VF-1 pentru 100 euro. Acesta este însă compatibil din păcate doar cu obiectivul Pancake 2,8/17 mm. În plus, paralaxa viewfinder-ului este tot mai evidentă, pe măsură ce aparatul se apropie de limita minimă de 20 cm ca distanţă faţă de subiect – ceea ce înseamnă că VF-1 afişează o altă imagine decât cea de pe fotografie.

Dotare

E-P1 şi E-P2 sunt dotate cu display-uri de 3 inchi, E-PL1 cu unul de 2,7 inchi, mai mic şi mai slab calitativ, cu o rezoluţie nu tocmai strălucită de 76.700 pixeli RGB. Luminozitatea şi culoarea preview-ului pot fi ajustate. Datele relevante înregistrării sunt afişate pe display, la cerere se afişează şi o histogramă live, iar în cazul modelelor E-P1/P2 este afişat şi un boloboc. Acestea din urmă modele lasă o impresie de valoare ridicată în carcasa metalică în parte mată, în parte lucioasă, cu suportul din material plastic aderent. E-PL1 în schimb, nu dispune în întregime de o carcasă metalică, ci de una de plastic îmbrăcată în metal, tastele fiind şi ele mai ieftine ca aspect. Mai puţin practic: în cazul celor trei modele, utilizatorul trebuie să îndepărteze suportul pentru trepied pentur schimbarea card-ului de memorie, deoarece Olympus nu a prevăzut altceva decât un capac pentru slotul cardului de memorie şi cel al acumulatorului.

La E-P1 se poate achiziţiona un viewfinder optic, nu şi unul electronic.

Olympus se bazează pe un sistem de focalizare automată, pe contrast cu 11 câmpuri de măsurare selectabile. Senzori AF speciali nu există, ceea ce are un efect negativ asupra latenţei la declanşare: datorită valorilor de 0,83 şi 1,0 secundă (3000/30 lux) E-P2 este cel mai rapid din trio-ul Olympus. E-PL1 necesită 0,96/1,23, E-P1 chiar 1,04/1,26 s – modelele concurente Panasonic, Samsung şi Sony fu ncţionează mult mai rapid. Pentru setarea manuală a clarităţii, fotograful primeşte ca suport o lupă cu factor de zoom de 7 sau 10x, la PL1 chiar 14x. Pentru ca imaginile să nu fie mişcate, în special la distaneţele focale mai mari, Olympus include în toate modelele un stabilizator de imagine mecanic, un lux destul de rar în acest segment de aparate, la fel de rar ca şi funcţia auto-bracketing şi seriile ISO. În modul video nu funcţionează în mod full-HD, ci doar la o rezoluţie maximă de 1280 x 720 pixeli. Focalizarea automată rămâne activă în timpul filmării, chiar dacă nu reuşeşte să focalizeze cursiv din mers. E-P1 poate utiliza în timpul filmărilor doar prioritatea de timp şi de program, iar E-PL1 şi P2 pot utiliza şi modul manual. În afară de asta, E-PL1 este singurul Pen cu tastă separată pentru înregistrare video.

Manevrabilitate

E-P1 şi E-P2 sunt dotate cu o tastă multidirecţională şi un inel cu caneluri pentru setarea timpului de expunere sau pentru navigarea confortabilă prin meniu. În afară de asta mai există şi o a doua tastă rotativă plasată în josul degetului mare al mâinii drepte şi o tastă cu funcţie programabilă printre altele cu funcţia de reglare a clarităţii pe display sau cea de imagine test (imaginea înregistrată nu va fi salvată). Tasta de selectare a modului de lucru a fost elegant ascunsă în  corpul aparatului. Structura ierarhică a meniului nu face însă utilizarea neapărat mai confortabilă. De exemplu, pentru activarea filtrului pentru zgomot de imagine, utilizatorul trebuie să treacă prin trei niveluri ale meniului. E-PL1 a preluat în cea mai mare parte meniul suratelor sale, a  uitat însă să preia şi tastele rotative practice. În schimb, în cazul acestor modele, toate setările sunt realizate cu ajutorul tastelor clasice.

Calitate imagine

Ceea ce E-PL1 pierde la capitolul ergonomie, recuperează la calitatea imaginii: în comparaţie cu E-P1/P2, oferă cea mai înaltă rezoluţie,  cu valori maxime de până la 1536 lp/vi. În testul ISO 100 se plasează chiar în vârful întregii palete de obiective testate prin deteriorarea abia perceptibilă a texturii, zgomot de imagine moderat (0,7 VN) şi contrast bun al obiectelor (9,5 diafragme). Deşi de la ISO 400 creşte nivelul zgomotului de imagine şi scade dinamica, ceea ce rămâne însă, este suficient pentru a rămâne în fruntea modelelor Olympus Pen. Următorul în clasament este E-P2, a cărui rezoluţie scade considerabil începând cu ISO 800, se plasează însă în faţa lui E-P1 prin textura mai bună şi zgomotul de imagine mai redus.

Panasonic

G10, G2, GF1, GH2

Panasonic dotază G10 (a) şi GF1 (b) cu un concept de utilizare asemănător, ce se bazează pe numeroase posibilităţi de acces direct. Totuşi, design-ul este complet diferit, cumpărătorul având opţiunea alegerii între viewfinder-ul electronic combinat cu design-ul SLR sau design-ul de modele compact.

De la Panasonic provine nu numai primul model fără oglindă rabatabilă – dacă e să facem abstracţie de la clasici ca Leica M – ci şi cea mai bogată ofertă: ultimul model – DMC-GH2  tocmai a sosit – la timp pentru a participa şi el în testul nostru, modelul de vârf cu viewfinder-ul cu cea mai ridicată rezoluţie şi primul model cu senzor de imagine cu rezoluţie de 16 megapixeli. GH2 preia de la predecesorul său GH1 şi rolul de specialist în domeniul video. Noul CMOS multiformat, de tip Micro-Four-Thirds oferă 16 megapixeli, în timp ce în celelalte model G, este utilizat încă vechiul CMOS de 12 megapixeli, utilizat şi de către Olympus. La fel ca şi la GH1, senzorful CMOS al GH1 este supradimensionat, pentru a putea menţine constant unghiul de imagine maxim pentru cele trei tipuri de imagine – 4:3, 3:2 şi 16:9. GH2 costă 850 euro, însă pentru 450 euro se poate achiziţiona modelul de bază G10, ce dispune – spre deosebire de concurenţă – chiar şi de un viewfinder electronic (mai puţin performant ce-i drept) şi de un bliţ încorporat. G2 este aproape identic ca design cu GH2, încorporând de asemenea un touchscreen de 3 inchi rabatabil şi un viewfinder cu rezoluţie ridicată. Preţul: 580 euro. Toate trei modelele tind, prin designul ales, spre modelele SLR clasice. Nu acelaşi lucru poate fi spus despre GF1 (600 euro), la al cărui design, Panasonic s-a orientat mai degrabă spre modelele compacte. Astfel, GF1 nu are viewfinder încorporat, este deosebit de uşor la cele 285 grame ale sale şi măsoară doar 119 x 71 x 36 mm. Mai micul GF2 nu era încă disponibil la închiderea ediţiei.

Panasonic are în momentul de faţă 11 obiective Mixcro-Four-Thirds în ofertă. În afară de asta, obiectivele Micro-Four-Thirds de la Olympus pot fi de asemenea ataşate, iar prin intermediul unui adaptor se pot utiliza şi obiectivele Leica-M, -R şi Four-Thirds.

Dotare

Patina caldă a modelului G2 poate fi utilizată şi pentru conectarea unui microfon extern.

Panasonic profită în cazul modelului GH2 de avantajele noului senzor, pentru a creşte nivelul maxim de sensibilitate ISO de la maxim ISO 3200 (GF1) respectiv ISO 6400 (G10, G2) la ISO 12800 (GH2). În timp ce Olympus încorporează stabilizatorul de imagine în carcasă, la Panasonic, această sarcină cade pe umerii obiectivelor. Toate cele patru carcase Lumix-G sunt realizate din material plastic. Doar GH2 dispune de un suport aderent generos dimensionat şi textură ce imită pielea, lăsând impresia de valoare. Mai puţin ergonomic este suportul modelului GF1, reprezentat în acest caz doar de o umflătură în zona respectivă a carcasei. În cazul modelelor cu design asemănător SLR-urilor, se poate ataşa deasupra domului viewfinder-ului un bliţ extern cu numărul de ordine 9. GF1 are integrat un bliţ mai slab cu numărul de ordine 6 în partea stângă, lângă montura accesoriilor, corectura bliţ-ului fiind bine ascunsă în străfundurile meniului – problemă la care GH2 a găsit o soluţie mult mai elegantă. În cazul lui, utilizatorul poate seta corectura bliţ-ului pe una din tastele funcţie programabile.

Chiar şi mai vechiul G2 convinge prin imaginea clară, realistă a viewfinder-ului (480.000 pixeli RGB, factor efectiv de zoom de 0,7x). Viewfinder-ul GH2 are o rezoluţie şi mai ridicată prin cei 511.200 pixeli RGB ai săi, acoperă 100% câmpul de imagine, factor de zoom de 0.71x şi o imagine clară, puternic contrastantă, fără raster vizibil. Viewfinder-ul modelului G10 îngreunează determinarea exactă a clarităţii imaginii (67.333 pixeli RGB, 0,52x factor de zoom). Totuşi, merită amintit ca avantaj faptul că reuşeşte să afişeze un preview acceptabil chiar şi în condiţii de luminozitate în care viewfinder-ul SLR clasic afişează doar pixeli întunecaţi. Posesorii unui GF1 pot să ataşeze în asemenea situaţii viewfinder-ul extern opţional (circa 200 euro).

În ceea ce priveşte display-ul, diferenţele sunt mai puţin accentuate, făcând abstracţie de faptul că doar G2 şi GH2 sunt dotate cu touchscreen ce poate fi rabatat 180 grade şi rotit la 270 grade. În cazul celor patru modele, imaginile sunt afişate pe display-uri de 3 inchi, cu rezoluţie de 153.333 pixeli RGB. În încăperi întunecate, imaginea Live-View are un nivel destul de redus al zgomotului de imagine, iar în condiţii de luminozitate bună, contrastul este destul de bun. G2 şi GH2 depăşesc modelele mai mici cu o suprafaţă mai puţin reflexivă a suprafeţei ecranului şi un senzor pentru ochi, pentru trecerea automată de la monitor la viewfinder.

Focalizare automată şi viteză

Focalizarea automată pe contrast ia în calcul 23 puncte AF şi funcţionează precis şi rapid. GH2 reuşeşte să atingă la luminozitate ridicată o latenţă redusă la declanşare cu Af inclus (0,28 s), cu valori mediocre în lumină mai slabă (0,48 s). În modul de realizare a seriilor poate prelucra 4,3 imagini/secundă, limitate însă la 10 imagini pe serie. G10 şi G2 se află în dezavantaj la 3000 lux prin valoarea de 0,31 s, însă recuperează teren la 30 lux, prin valoarea de 0,32 s. Seriile de imagini sunt realizate într-un ritm de 3 imagini pe secundă. GF1 nu a reuşit să prea ţină pasul cu performanţele celorlalte modele Panasonic, atingând valori de 0,63/0,51 s ca latenţă la declanşare şi o viteză de 2,3 imagini/secundă în seriile de imagini.

Funcţia video

Panasonic organizează foarte consecvent abilităţile video ale modelelor sale sistem – începând cu modelul de vârf GH2 şi trecând pe la G2, până la modelele entry-level GF1 şi în final G10 – singurul model ce dispune şi de declanşator video separat. GH2 suportă înregistrare video la 1920 x 1080 pixeli şi framerate fie de 25 full frames, fie 50 half frames pe secundă. Celelalte filmează cu o rezoluţie maximă de 1280 x 720 pixeli şi framerate de 30 fps. GH2 poate apela în plus la funcţiile de prioritate program, timp sau diafragmă, împreună cu modul manual, iar noua funcţie Cinema poate fi utilizată pentru a conferi filmelor un anume aspect de film. G2 şi GF1 permit selectarea manuală a valorii diafragmei. G10 se limitează la programele automate, recunoaşterea feţei, programele presetate şi pe modul complet automat. Last but, not least, GH comprimă secvenţele video în formatul AVHCD, de calitate ridicată. G2 şi GF1 stăpânesc în continuare AVHCD-Lite, G10 doar Motion JPEG, ce consumă mai mult spaţiu de stocare. Pe parcursul testului, un minut de film la rezoluţie maximă în format AVHCD a ocupat circa 120 MB, cu AVHCD-Lite 45 MB iar cu Motion JPEG 140 MB. În cazul tuturor modelelor, focalizarea automată rămâne activă în timpul filmării. Totuşi, în situaţii de luminozitate precară, necesită mai mult timp pentru a găsi setarea corespunzătoare a clarităţii. Mai costisitorul obiectiv 4-5,8/14-140 mm din kit GH2  a fost optimizat special pentru înregistrarea video, astfel încât focalizarea automată este deosebit de silenţioasă, pentru a nu deranja sunetul înregistrat. Sunetul este în registrat stereo la GH2 şi G2 prin intermediul microfonului intern sau al unuia extern ataşat, la GF1 şi G10 înregistrarea se realizează mono, fără mufă separată pentru microfon. În cazul obiectivelor ce nu dispun de o luminozitate stabilă, în timpul utilizării zoom-ului pot apărea în anumite situaţii fluctuaţii ale expunerii.

În cazul ergonomiei, G2 depăşeşte modelul G10 la două aspecte importante: viewfinder-ul are o rezoluţie considerabil mai mare, iar touchscreen-ul este rabatabil.

Manevrabilitate

GH2 şi G2 sunt dotate cu touchscreen ce reacţionează prompt şi precis. Prin intermediul lui se poate selecta/deselecta una din cele patru dimensiuni posibile ale câmpului AF,  sau accesa direct parametrii de înregistrare. Totuşi, Panasonic nu face economie în ceea ce priveşte elementele de utilizare clasice: pe lângă diversele taste funcţie, în parte individualizabile, mai există şi o tastă rotativă, plasată strategic sub degetul mare al mâinii drepte, o tastă de dimensiuni generoase pentru selectarea modului de lucru şi o a doua tastă rotativă pentur selectarea modului AF. Caracterele meniului sunt mari, uşor lizibile, meniul fiind format din multiple liste lungi, verticale. De asemenea, se vine în întâmpinarea utilizatorului prin includerea opţiunii de colectare a celor mai des utilizate funcţii într-un meniu individualizat – un real ajutor, cu atât mai mult cu cât toate patru modelele revin la ultima pagină vizitată a meniului de fiecare dată când meniul este reaccesat, chiar dacă între timp aparatul a fost repornit. GF1 şi G10 preiau de la G2/GH2 structura meniului şi elementele de utilizare clasice. La GF1 lipseşte însă tasta de selectare a focalizării AF, însă şi aceste modele pot afişa înaintea declanşării parametrii expunerii şi nivelul contrastului sau previzualiza efectele timpilor de expunere reduşi. În timp ce G2/GH2 au un slot lateral separat pentru card-urile SDHC/SDXC, spaţiul aferent acestora se află la modelele GF1/G10 în imediata apropiere a acumulatorului Li-Ion, astfel încât pentru schimbarea card-ului aparatul trebuie îndepărtat de pe trepied.

În cazul modelului de vârf, valorile interne sunt în prim-plan: GH2 oferă în comparaţie cu G2 nu doar un viewfinder cu o rezoluţie mai mare, ci şi o calitate mai bună la filme şi poze.

Calitate imagine

Senzorul de 16 megapixeli impune noi standarde – nici un alt model sistem fără oglindă batantă nu a reuşit să menţină valorile măsurate atât de ridicate până la ISO 1600, ca şi în cazul modelului GH2. De remarcat în special rezoluţia extrem de ridicată ce scade de la 1551 (ISO 100) doar până la 1496 lp/vi (ISO 1600), zgomotul de imagine extrem de redus, ce creşte doar moderat, de la 0,8 VN la un maxim 1,2 şi contrastul bun al obiectelor de la 8,7 până la 9,3 diafragme. Deşi deteriorarea texturii este mai accentuată în comparaţie cu modelele vechi la ISO 800 şi ISO 1600. Totuşi, în oglinda performanţelor generale bune, diferenţa dintre 0,5/0,5 Kurtosis la GF1 şi 0,7/0,9 la GH2 nu prea mai contează. Dintre modelele Panasonic de 12 megapixeli, G2 atinge cea mai bună calitate a imaginii. Aceasta se datorează în parte zgomotului de imagine redus, dinamicii ridicate la ISO 100 şi texturii bune la ISO 400. Rezoluţia maximă de 1261 lp/vi rămâne totuşi sub medie, în comparaţia generală. Acelaşi lucru este valabil pentru ambele modele entry-level, ce au în plus probleme cu nivelul redus al contrastului obiectelor. Deoarece GF1 pierde puncte şi din cauza zgomotului de imagine accentuat (1,2 până la 3,6 VN), ajunge pe ultimul loc printre modelele din seria G de la Panasonic.

Ricoh

GXR A12 28 mm, A12, S10, P10

Ricoh alege o soluţie neobişnuită în cazul sitemului GXR, optând nu doar pentru  schimbarea obiectivului, ci şi a întregului mod de înregistrare, ce include senzorul de imagine şi procesorul. Carcasa aparatului reprezintă totuşi baza, respectiv display-ul de 3 inchi, bliţ-ul integrat, destul de slab ca performanţe (număr ordine 4), mufa pentru conectarea accesoriilor, suportul aderent pentru mână şi numeroasele elemente de utilizare. Prin structura modulară, dezvoltatorii se pot concentra pe de o parte asupra armonizării componentelor esenţiale pentru imaginile rezultate. Pe de altă parte, toate modulele compatibile sunt produse doar de Ricoh, module ce pot fi deocamdată numărate pe degetele unei mâini. În plus, acest concept neobişnuit creşte preţul sistemului: deocamdată cel mai ieftin sistem GXR este setul compus din carcasă şi teleozoom-ul P10 10x (3,5-5,6/4,9-52,5 mm, echivalentul plajei focale 28-300 mm) la un preţ total de 550 euro. Pachetul cu zoom standard 3x S10 (2,5/4,4/5,1-15,3 mm, echivalent 24-72 mm) costă circa 50 euro în plus. Ceea ce pare în ordine la prima vedere. Totuşi, Ricoh utilizează în cazul ambelor soluţii senzori de imagine cu dimensiuni de doar 7,6 x 5,6 mm – utilizate în aparatele compacte – condiţii deloc favorabile pentru o calitate a imaginii corespunzătoare nivelului cerut de acest test. Mai bune sunt şansele celor două module cu distanţă focală fixă, A12 (2,5/33,3 mm, echivalent 50 mm) şi A12 28 mm (2,5/18,3 mm, echivalent 27,5 mm). Acestea utilizează, la fel ca şi modelele Samsung NX şi Sony NEX, senzori CMOS în format APS-C şi dimensiuni de 23,6 x 15,7 mm şi factor de zoom de 1,5x. GXR A12 este însă unul dintre cele mai scumpe modele din acest segment de pe piaţă prin preţul de achiziţie de 930 euro, iar GXR A12 28 mm costă la fel de mult ca şi Olympus Pen E-P2 la cei 900 euro ai săi, modelul Olympus având însă un viewfinder electronic extern. Apropo viewfinder: viewfinder-ul electronic opţional VF-2 de la Ricoh costă 250 euro suplimentari şi are o rezoluţie de 306.667 pixeli RGB, acoperire 100% a câmpului de imagine şi un factor de zoom de 0,48x. În comparaţie cu modelul cu acelaşi nume de la Olympus, modelul Ricoh are un contrast mai slab şi o imagine cu nuanţe mai şterse. Mai ieftină este dacă deţii deja modulul de bază şi achiziţionezi doar modulele cu obiectiv, cele două module cu distanţă focală fixă costă în jur de 670 euro în total.

Dotare carcasă

Display-ul de 3 inchi încorporat în  carcasă dispune de o rezoluţie ridicată de 306.667 pixeli RGB în comparaţie cu modelelele concurente, oferind o imagine clară, cu un unghi de vizualizare mare. În condiţii de luminozitate ambientală slabă, imaginea are un zgomot de imagine destul de redus, mişcările fiind afişate cursiv. Carcasa este realizată dintr-un aliaj de magneziu, iar suprafaţa are o structură cu detalii fine, menită să protejeze împotriva coroziunii. Per total, GXR lasă o impresie de v aloare ridicată şi robusteţe. În plus, există câteva funcţii speciale, ca de exemplu bolobocul electronic menit să ajute la orientarea aparatului, mod automat de reglare a balansului de alb pentru surse multiple de lumină şi opţiunea auto-bracketing cu diferite setări ale balansului de alb, respectiv a culorilor.

Dotare module

Modulul de înregistrare este ataşat la carcasă prin intermediul unui conector de circa 4 cm lăţime, contactele fiind filigrane. Deoarece senzorul este protejat în interiorul modulului în timpul schimbului, aşadar nu este descoperit ca şi la SLR-uri, Ricoh nu a inclus un sistem de curăţare. GXR este cel mai uşor şi cel mai compact model sistem – în ciuda greutăţii relativ mari cuprinse între 359 (S10) şi 460 g (A12). În timp ce la modelele cu schimb clasic al obiectivelor, cântărim greutate carcasei cu acumulator şi card de memorie inclus, în acest caz măsurăm greutatea carcasei (197 g) împreună cu cea a modulului de înregistrare, deoarece o mare parte a sistemelor foto importante este încorporată în acestea. De remarcat dimensiunile compacte ale obiectivelor zoom utilizate cu un diametru de 5,3 (S10), respectiv 5,8 cm (P10). Totuşi, în aceste module cu zoom nu se află senzor SLR, ci senzori mult mai mici, ce provin din modele compacte, ce permite construcţia compactă a modulelor în primul rând. În cazul modulului P10 cu zoom 10,7x, Ricoh utilizează un CMOS iluminat din fundal, iar la zoom-ul standard S10 3x este utilizat un senzor CCD clasic. P10 şi S10 au stabilizator imagine mecanic, ce lipseşte celor două modele cu distanţă focală fixă cu senzor CMOS de 12 megapixeli în format APS-C. În ceea ce priveşte funcţia video, A12 (28 mm) şi P10 corespund standardelor actuale din acest segment, oferind suport pentru secvenţe video la 1280 x 720 pixeli şi 24 fps, fără focalizare automată continuă. Doar GXR S10 se mulţumeşte cu o rezoluţie de 640 x 480 pixeli.

Modulul A12 cu obiectiv de 33 mm oferă unghiul de imagine clasic al unui model analog de 50 mm.

Focalizare (automată) şi viteză

Toate modulele GXR au în comun latenţa mare la pornire (între 1,9 şi 3,5 secunde) şi focalizarea automată bazată pe contast, cu 9 câmpuri de măsurare, sistem de focalizare lent, dar precis. GXR A12 necesită, în funcţie de situaţie, între 1,04 şi 1,36 s pentru a focaliza şi declanşa, zoom-ul 3x are nevoie între 1,09 şi 0,76 s iar zoom-ul 10x între 1,36 şi 1,04 s. Doar cel mai nou modul A12 28 mm este ceva mai rapid prin timpii curpinşi între 0,84 şi 0,66 s. Pentru instantanee este recomandată funcţia Pixfocus, ce setează adâncimea câmpului la o valoare dinainte aleasă. În modul de realizare a seriilor, P10 este cel mai rapid cu o rată de 3,9 imagini pe secundă, după modelele Sony NEX şi Panasonic GH2. Ambele module A12 ating o valoare bună de 3,0/3,1 imagini/secundă, modelul S10 rămânând mult în urmă prin cele 1,07 imagini/secundă.

Pentru focalizarea manuală, ambele modele cu distanţă focală dispun de un inel de reglare. Totuşi, nu este vorba de un sistem mecanic de reglare, inelul transmiţând doar un impuls electric motorului. Datorită numeroaselor trepte de focalizare este totuşi posibilă reglarea suficient de precisă. Modelele cu zoom nu sunt dotate cu acest inel practic. Pentru focalizare, fotograful trebuie să manevreze simultan tasta macro şi tasta rotativă de pe spatele carcasei. Lucru ce devine şi mai greu de realizat atunci când în timpul focalizării se cere şi afişarea lupei prin apăsarea tastei OK. Deoarece degetul mare de la mâna dreaptă este ocupat deja cu apăsarea tastei macro, degetul de la mâna stângă trebuie să facă acest lucru, trecând peste ecran. Peste toate acestea, mai este o mică problemă: lupa poate fi dezactivată doar prin oprirea aparatului – păcat, cu atât mai mult cu cât din cauza rezoluţiei slabe a lupei, aceasta nu ajută mai nimic şi acoperă pe deasupra şi previzualizarea standard, deseori în locuri esenţiale. Alternativa este setarea unei taste programabile cu această funcţie, prin intermediul căreia lupa poate fi atât activată cât şi dezactivată.

Manevrabilitate

Caracasa GXR nu are doar numeroase elemente de acces rapid, multe dintre acestea pot fi programate de utilizator, un exemplu ar fi tasta multidirecţională, cu două taste programabile (stânga, dreapta) şi o tastă plus-minus (sus, jos), ce serveşte de exemplu la reglarea puterii bliţ-ului sau la corectarea bliţ-ului. Funcţionalitatea tastei rotative din faţa butonului de declanşare şi cea a tastei rotative şi de confirmare din imediata vecinătate a degetului mare pot fi de asemenea modificate. Aceasta din urmă poate fi practică nu doar la modificarea modului AF şi la metoda de măsurare a expunerii ci şi la poziţionarea câmpului AF.  Prin intermediul tastei Direct se deschide meniul de acces rapid, ce conţine parametri importanţi ca şi ISO, balansul de alb, aspect ratio, auto-bracketing şi seriile de imagini. Una peste alta, un concept bine gândit şi destul de reuşit!

Pe lângă cele două module actuale cu distanţă focală fixă, Ricoh oferă şi două module cu zoom.

Calitate imagine

Printre modelele GXR, versiunea cu distanţă focală fixă de 50 mm echivalentă se clasează cel mai bine, mulţumită în primul rând dinamicii foarte ridicate (10,0/8,5 diafragme la ISO 100/1600) şi zgomotului de imagine redus la ISO 400 (0,7/0,9 VN). De la ISO 800 în sus, creşte nivekul Visual Noise la 1,3/2,0 VN, valoarea Kurtosis creşte uşor de la 1,1 (ISO 100) la 1,3 (până la ISO 1600). Rezoluţia se află între 1058 şi 1200 lp/vi. Noul modul cu distanţă focală de 28 mm are o rezoluţie ceva mai ridicată, nivelul calitativ al texturii scade însă mult mai puternic (2,3/3,1 Kurtosis la ISO 100/1600). În ceea ce priveşte zgomotul de imagine, modelul de 28 mm are un uşor avantaj faţă de modelul de 50 prin valoarea de 1,6 VN la ISO 1600, având valori bune şi la contrastul obiectelor până la valoarea de 9,7 a diafragmei (ISO 200-1600). Per total sunt valori bune, însă Sony stoarce performanţe şi mai bune din acelaşi tip de senzor.

Pentru seria GXR, Ricoh a dezvoltat un mecanism de glisare ce înlocuieşte baioneta clasică. Datele sunt transferate prin intermediul interfeţei în stânga modulului carcasă.

Viewfinder-ul electronic ataşabil este compatibil cu toate modulele, deoarece este ataşat corpului carcasei. Numeroasele rotiţe de reglare uşurează utilizarea.

Ambele modele GXR zoom se află într-un dezavantaj clar datorită senzorilor de imagine minusculi, lucru vizibil în valorile măsurate. La un zoom de 10x, valorile Kurtosis se află între 5,5 (ISO 100) şi 15,4 (ISO 1600), imaginea fiind lipsită de detalii. Ceva mai bine plasat, chiar dacă nu reprezintă un pericol pentru celelalte modele din test este zoom-ul 3x (2,5 până la 4,4 Kurtosis; 1,2 până la 3,7 VN). Cel puţin la rezoluţie, cele două module de 10 megapixeli ţin pasul prin valori maxime de 1193 (S10) şi 1134 lp/vi (P10).

Samsung

NX100, NX5, NX10

Samsung pune accentul pe design-ul de calitate la modelul NX100. Pentur utilizarea rapidă sunt totuşi încorporate suficiente elemente.

Samsung a proiectat primele două modele sistem ale sale cu un design aproape identic cu cel al SLR-urilor şi cu viewfinder electronic. Pe cealaltă parte, NX100 are un aspect şi o utilizare diferită, mai aproape de segmentul aparatelor compacte. NX10 şi NX5 sunt îmbrăcate într-o carcasă din material plastic negru, masiv. În plus, NX5 reprezintă biletul cel mai ieftin pentru aderarea la clubul NX prin cei 450 euro ai săi, un preţ cu 50 euro mai redus decât mai vechiul NX10, ce oferă viewfinder-ul electronic şi display-ul cu rezoluţii mai ridicate. Un bliţ cu numărul de ordine 8 (NX5) respectiv 9 (NX10) este inclus în cazul ambelor modele. Spre deosebire de acestea, NX100 renunţă atât la viewfinder-ul încorporat cât şi la bliţ, fiind mai compact şi mai uşor (129 x 72 x 38 mm, 337 g) decât suratele sale. Ca şi preţ, în momentul de faţă costă 500 euro plus 200 euro pentru viewfinder-ul extern opţional (67.000 pixeli RGB, factor de zoom 0,83x). Bliţ-ul extern SEF-15A costă alţi 100 euro. Ca şi aspect, NX100, în carcasa lui de plastic lucios, se orientează mai puţin după NX5/10 decât după Olympus E-P1, singurul model din test ce nu dispune nici el de viewfinder sau bliţ propriu. Ttouşi, E-P1 lasă impresia de valoare mai mare prin carcasa sa metalică şi costă circa 100 euro mai puţin decât NX100, printre altele şi pentru că este ceva mai vechi. În timp ce Olympus utilizează standardul Micro-Four-Thirds, NX100, la fel ca şi NX5/10, dispune de un senzor APS-C mai mare de 23,4 x 15,5 mm, de 14 megapixeli şi factor de zoom de 1,5x. În ceea ce priveşte oferta de obiective, Samsung se află încă în faza de extindere a acesteia. Oferta actuală cuprinde: 2 modele cu distanţă focală fixă (30 mm, 20 mm Pancake) şi 3 modele zoom (18-55 mm, 20-50 mm, 50-200 mm). Obiective compatibile produse de terţi nu există, există însă adaptoare pentru diverse obiective MF sau Pentax fără suport pentru focalizare automată. NX100 este disponibil deocamdată doar în pachet cu 3,5-5,6/20-50 mm, care deşi nu lasă impresia de valoare, cântăreşte doar 119 g şi dispune de o poziţie de standby pentru a facilita transportul. După aceasta, întregul aparat măsoară doar 74 mm în adâncime.

Dotare

În locul unui display TFT obişnuit, Samsung utilizează la ambele modele mai scumpe – NX10 şi NX100 un display AMOLED cu o diagonală de 3 inci şi rezoluţie de 204.000 pixeli RGB. Astfel, imaginea de previzualizare este mai clară şi cu un contrast mai bun în lumină puternică decât în alte situaţii. În lumină slabă, NX100 arată un zgomot de imagine uşor mai ridicat decât NX5. În cazul lui NX5, modelul entry-level mai ieftin, face economii la display. Deşi are 3 inci în diagonală, aceeaşi suprafaţă afişează doar 76.667 pixeli RGB. În plus, nu este cazul unui model AMOLED, ci al unuia TFT standard, cu o calitate mai scăzută decât cea a modelelor NX10/100. O diferenţă clară este vizibilă şi în cazul viewfinder-ului electronic integrat între MX10 şi NX5. NX10 dispune de 307.000 pixeli RGB. Are o acoperire de 100% a câmpului vizual şi un factor de zoom efectiv de 0,57x. Setările relevante pentru înregistrare ca şi histograma, diafragma, timpul de expunere sau raster-ul pot fi afişate. Balansul de alb şi setările expunerii sunt simulate. Viewfinder-ul NX5 are 67.000 pixeli RGB şi acoperă 98 % din câmpul de imagine. În cazul lui însă, raster-ul şi avertizarea subexpunerii lipsesc din lista de dotări. Stabilizatorul de imagine mecanic este disponibil doar în combinaţie cu obiective compatibile, ce compensează uşoare mişcări prin lentile mobile.

Samsung lasă cumpărătorii să aleagă: în stânga design-ul compact al NX100, în dreapta NX5 şi NX10 cu design SLR clasic şi viewfinder electronic integrat.

Aşa cum este obişnuit în acest segment de aparate, modelele NX utilizează focalizare automată prin contrast, ce captează şi analizează informaţiile primite de la senzorul de imagine. Problemele inerente acestei soluţii, înainte de toate timpul de focalizare automată lung în lumină slabă, sunt bine controlate de Samsung. Cele mai rapide valori sunt atinse de NX10 cu 0,42/0,57 s, incluzând focalizarea automată la 3000/30 Lux, urmat strâns de NX5 cu 0,42/0,57 s şi NX100 cu 0,45/0,64 s.  În modul serie, modelele Samsung circa 2,9 imagini/secundă – valori depăşite de alte modele sistem. Secvenţele video sunt înregistrate de trio fără focalizare automată continuă cu până la 1280 x 720 pixeli la 30 imagini/secundă şi sunet mono în format AVI (Motion JPEG). Filmele se remarcă printr-un uşor zgomot de imagine şi artefacte abia perceptibile, lăsând în urmă o impresie de imagini neclare şi lipsite de detalii.

Manevrabilitate

NX5 şi NX10 oferă un confort ridicat la utilizare cu numeroase detalii suplimentare. Lângă tasta de expunere, excelent plasat sub degetul arătător, se găseşte o tastă rotativă, cu ajutorul căreia se pot seta printre altele diafragma şi timpul de expunere. Prin intermediul tastei multidirecţionale sunt accesibile funcţiile de măsurare a expunerii, modul de focalizare automată, balansul de alb şi valoarea ISO. Prin NX100, Samsung introduce câteva funcţii de confort interesante. Printre ele se numără acum o a doua tastă rotativă, plasată în jurul tastei multidirecţionale. Şi mai pozitivă este „i-Function” – combinaţia dintre o tastă şi un inel pe obiectiv. Datorită lui, toate setările importante de înregistrare ca şi valoarea ISO, corectarea expunerii, balansul de alb, diafragma şi timpul de expunere sunt uşor accesibile cu mâna stângă. i-Fn este disponibil doar cu obiectivul kit al NX100, însă toate obiectivele NX viitoare vor fi pregătite pentru i-Function. Pentru a o apela, NX5 şi NX10 necesită un update de firmware (Body 1.20). În timp ce ambele modele mai vechi sunt dotate cu slot separat pentru card SDHC, NX100 are doar un capac pentru acumulator şi card-ul de memorie ce nu intră întotdeauna perfect în locaşul său.

Calitate imagine

Toate trei modelele NX se remarcă printr-o rezoluţie constantă pe toată plaja de setare a sensibilităţii (1262 până la 1387 lp/vi). Printre modelele NX, NX10 se află minimal în faţa lui NX5 datorită afişării extrem de bune a structurilor fine (0,4 Kurtosis) şi a zgomotului de imagine redus (0,7 VN) la ISO 100 şi ISO 400. NX5 în schimb, oferă valori mai bune la ISO 800 şi ISO 1600, oferind totuşi valori mediocre în comparaţşie cu modelele sistem ale altor producători – 1,2/1,0 Kurtosis şi 1,1/2,1 VN. NX10 şi NX100 pierd teren la nivel ridicat al sensibilităţii nu numai din cauza contrastului slab al obiectelor (5,7 până la 6,5 diafragme), ci şi din cauza problemelor întâmpinate cu zgomotul considerabil de culoare şi de luminanţă (până la 3,6 VN). La aceasta se adaugă textura slabă (până la 1,4 Kurtosis). Modelele Micro-Four-Thirds de la Olympus depăşesc uşor modelele Samsung în ciuda senzorului de imagine mai mic, performaţele lor scad însă de asemenea, odată cu creşterea nivelului sensibilităţii.

Sony

NEX-3, NEX-5

Fie vorba de NEX-5 (a) sau NEX-3 (b) – ambele modele Sony sunt plăcute datorită design-ului curat, pentru următorul modele NEX de la Sony ne-am dori însă câteva taste suplimentare de acces direct al funcţiilor aparatului.

Sony pune accentul la modelele sale fără oglindă, la fel ca şi Olympus, pe design-ul modelelor  compacte. Într-un Sony degeaba veţi căuta un senzor Four-Thirds, utilizaţi fiind senzorii CMOS în format APS-C de producţie proprie, aceiaşi senzori de 14 megapixeli utilizaţi în modelele Sony SLR Alpha 450/550. În momentul de faţă, gama NEX este reprezentată de NEX-3 şi NEX-5. Ele se diferenţiază prin aspect şi datorită funcţiei video. NEX-3 este realizat din policarbonat şi este ceva mai lat decât modelul NEX-5, mai uşor cu 10 g, cu o carcasă realizată din magneziu, ce stă mai bine în mâna utilizatorului, graţie suportului ergonomic. În afaraă de asta, modelul NEX-3, disponibil la alegere în nuanţele roşu, negru sau argintiu, înregistrează filme doar la rezoluţia 1280 x 720 pixeli, în timp ce NEX-5, disponibil în negru sau argintiu oferă suport pentrui full-HD (1920 x 1080 pixeli). Baioneta corespunzătoare este denumită de Sony E-Mount, „E” provenind de la cuvântul „Eighteen”, adică montura de 18 mm. Oferta redusă de obiective include printre altele zoom-ul standard E 3,5-5,6/18-55 OSS, disponibil în set cu NEX-3 la 500 euro, iar NEX-5 costă 650 euro. Pentru un obiectiv în set, modelul de 18-55 mm este mai bine finisat decât cele din sistemele Samsung. Obiectivul aflat în poziţia tele are la Sony foarte puţin joc lateral, inelul de zoom şi focalizare funcţionează lin, filetul de montare este realizat din metal. O plajă de focalizare mai mare este oferit de E 6,5-6,3/18-200 OSS, ce include şi un stabilizator de imagine la fel ca şi zoom-ul standard. Nu la fel al treilea obiectiv E Pancake 2,8/16 mm. În afară de asta, mai există un adaptor ultra wide angle VCL-ECU1 la 160 euro şi un convertor fisheye VCL-ECF1 la 180 euro. Prin intermediul unui adaptor (circa 200 euro) se pot ataşa cele mai multe obiective disponibile pentur SLR-urile Sony (baioneta A). În acest caz însă trebuie renunţat la focalizartea automată, chiar dacă toate formele de expunere automată ar trebui să fie disponibile în continuare.

Dotare

NEX-3 şi NEX-5 nu au – la fel ca şi E-P1 sau NX100 – nici viewfinder electronic sau biţ integrat. Spre deosebire de Olympus şi Samsung, Sony include în pachet un mic bliţ extern, ce se conectează cu ajutorul unui conector special pentru accesorii, plasat deasupra obiectivului şi se activează prin simpla rabatare a bliţ-ului. Din păcate, prin numrul de ordine 6 este şi destul de slab – păcat, cu atât mai mult cu cât bliţ-urile opţionale ale SLR-urilor Alpha nu pot fi utilizate la modelele NEX. În timp ce Samsung oferă pentru NX100 un viewfinder extern opţional, Sony oferă deocamdată doar un viewfinder optic SV-1 (150 euro ), compatibil însă doar cu modelul Pancake de 16 mm. Cu atât mai important devine faptul că Sony nu face nici un fel de compromis la calitatea display-ului. Acesta este ataşat la modelele NEX de carcasă prin intermediul unei balamale de-a lungul marginii superioare, fiind ratababil în sus ţi în jos. TFT-ul de 3 inci arte o rezoluţie de 307.200 pixeli, afişând o imagine de calitate, vie. Focalizarea automată pe contrast utilizează 25 câmpuri de măsurare. Fotograful poate selecta dintre 187 puncte din imagine pentru o focalizare mai precisă. În lumină puternică (3000 lux), latenţa la declanşare, cu focalizarea automată inclusă este de 0,4 (NEX-3) respectiv 0,52 s (NEX-5). În cazul unei lumini ambientale slabe (30 Lux), cele două modele Sony au avut nevoie de considerabil mai mult timp pentru declanşare: 0,8 (NEX-3) respectiv 0,93 s (NEX-5), valori medii în orice caz. Deloc mediocre sunt însă în cazul seriilor rapide de imagini. Ambele Sony-uri pot prelucra până la 6,8 imagini/secundă (maxim 17 imagini per serie). Viteza le prinde bine şi în modul HDR, unde NEX-3 şi NEX-5 realizează rapid 3 imagini individuale, cu valori de expunere diferite, pentru a le combina ulterior într-o singură imagine cu o dianmică mai mare. NEX-5 este de altfel unul din puţinele modele sistem, ce poate înregistra filme la rezoluţie full-HD 1920 x 1080 pixeli şi 24 fps, păstrând în acelaşi timp focalizarea automată permanent activă, fără zvâcniri irirtante de reglare din mers a clarităţii. Micromotorul focalizării automate este aproape insesizabil de către microfonul încorporat. Cine are pretenţii de sunet de mai bună calitate, poate apela la un microfon stereo (ECM-SST1, cca 150 euro), ce se montează prin intermediul mufei pentru accesorii. Expunerea exte automată, însă expunerea poate fi reglată şi în timpul filmării. NEX-5 salvează filmele în format MTS (AVHCD). NEX-3, plasat uţor în umbra lui NEX-5 din cauza rezoluţie video mai mici, de 1280 x 720 pixeli, salvează filmele în format AVI (MPEG-4). Ambele dispun de un declanşator video separat, în imediata apropiere a zonei de suport a degetului mare.

Manevrabilitate

Elementul de utilizare central este o tastă rotativă, ce poate funcţiona şi ca tastă multidirecţională pentru accesul rapid al bliţ-ului, al modului de realizare a imaginilor (serii, telecomandă, etc) şi corectura expunerii. Toate celelalte setări sunt aacesibile din meniu sau sunt încredinţate în grija sistemului automat. Acest concept minimalist ar trebui să uşureze primii paşi pentru începători şi să ajute pe cei ce trec din segmentul modelelor compacte. În schimb, dacă un fotograf doreşte să modifice un parametru ca şi sensibilitatea, accesul direct al respectivei funcţii lipseşte. În loc, trebuie să caute funcţia prin meniul. Deoarece acest concept a fost criticat de mulţi, Sony a reacţionat rapid şi a reparat situaţia printr-un update de firmware ce permite utilizarea tastei rotative pentru accesul rapid al respectivelor funcţii.

Calitatea imagine

Chiar şi SLR-ul Alpha  450 stoarce din acelaşi CMOS de 14 megapixeli o calitate considerabilă a imaginii. Cu toate acestea, modelele NEX-3 şi NEX-5 reuşesc să îmbunătăţească aceste valori, comparat cu modelul SLR. În special la niveluri mai ridicate de sensibilitate, de la ISO 800, reuşesc să scoată valori bune comparativ cu celelalte modele din test, ajungând pe locul 2, în spatele modelului Panasonic GH2. Chiar şi la ISO 1600, zgomotul de imagine este redus la un nivel rezonabil de 1,2 (NEX-3), respectiv 1,1 (NEX-5), păstrând rezoluţia limită peste 1200 lp/vi şi arătând un contrast al obiectelor de 9,0 (NEX-3) respectiv 8,7 diafragme (NEX-5). În ceea ce priveşte deteriorarea texturii, ambele modele Sony arată valori bune şi medii cuprinse între 0,4 şi 0,4 (ISO 200 – ISO 800) respectiv 0,9 (ISO 1600).

CONCLUZIE

Fie că e vorba de calitatea imaginii sau focalizare automată – între timp unele din modelele sistem compacte oferă aceleaşi performaţe excelente ca şi fraţii lor mai mari. Nici nu e de mirare, la urma urmei, în ambele tipuri se regăsesc aceiaşi senzori de imagine de mari dimensiuni, acestea reprezentând fundamentul unei calităţi bune a imaginii. În afară de asta, viitorul este viewfinderul electronic al „neoglinditelor” – cu anumite îmbunătăţiri necesare.

Primul loc este câştigat de Panasonic GH2, cu o calitatea a imaginii la nivelul unui Nikon D300s sau Canon 7D. La viteza focalizării automate, Panasonic le face faţă modelelor SLR, urmat strâns de Samsung. Recomandare ca raport preţ/performanţă primesc chiar patru modele: Olympus E-PL1, Panasonic G10, Samsung NX5 şi Sony NEX-3. Totuşi, viewfinderul NX5 şi G10 nu oferă performanţe prea convingătoare – acesta este compromisul la care obligă preţul redus. În cazul lui E-PL1, viewfinder-ul costă 200 euro suplimentari, iar la Sony este disponibil doar unul optic. Cine mai adaugă încă 130, primeşte prin Panasonic G2 un model fără compromisuri. Aici, totul este la locul lui: viewfinder-ul, focalizarea automată, şi calitatea imaginii. Recomandarea la capitolul design este acordată modelului Sony NEX-5 – minimalism elegant, combinat cu o calitate excelentă a imaginii şi video full HD. Sora NEX-3 nu rămâne cu nimic în urma lui la calitate imagine, ambele modele fiind însă obligate să se recunoască învinse însă de mai superiorul GH2. La Ricoh, calitatea imaginii este bună la mdoelele cu distanţă focală fixă, focalizarea automată lentă însă costă punte importante.