Sport extrem

Nu ai cum să priveşti fotografiile concursului foto Red Bull Illume şi să nu îţi doreşti să faci schimb cu personajele surprinse în ele. Sau cu fotografii, în majoritate practicanţi ai sporturilor pe care le fotografiază. Demult, când mă întreba cineva cum îmi imaginez raiul, răspundeam inevitabil cu aceleaşi cuvinte: ca pe o pârtie de snowboard sau longboard fără sfârşit. Aproape că nu există sport extrem care să nu îmi placă, fie că e vorba de free snowboarding, de surfing pe valuri gigantic sau de căţărare. Occidentul oferă tinerilor mii de posibilităţi de a practica un astfel de sport. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre condiţiile autohtone. Sau despre tinerii din România.

Cred că ceea ce îi atrage pe tineri şi adolescenţi spre sportul extrem este lipsa instinctului de conservare. Frica de moarte, de accidente sau de boală nu a apucat încă să se instaleze. Există doar dorinţă de aventură, de a ieşi afară, în natură, de a aluneca rapid şi de a sări, de a ajunge la înălţimi, la aer rarefiat. Există încă o sete de extaz, de adrenalină, de euforie pe care nu o mai întâlneşti la oamenii maturi şi aproape niciodată la bătrâni. De ce? Pentru că aceştia s-au legat prea mult de pământ, de lumea materială, de propria lor viaţă măruntă, de propriile dureri de şale.
Ceea ce e jalnic la noi, cu mici excepţii, este că această stare de înţepeneală mentală, spirituală şi finalmente fizică e generată în majoritatea cazurilor de frica părinţilor şi de imbecilitatea sistemului educaţional. Dacă la americani sau la nemţi, de exemplu, sportul în general e considerat una dintre activităţile de bază în dezvoltarea sănătoasă a unui elev, la noi părinţii abia aşteaptă să le ofere progeniturilor scutiri medicale pentru orele şi aşa nesemnificative de educaţie fizică de la şcoală.

Nu e de mirare că, într-un clasament european al spondilozelor şi al altor boli de coloană, plămâni sau inimă, într-o ierarhie a obezităţii infantile, suntem fruntaşi. La noi, a avea grijă de sănătatea unui copil însemnă a-l feri de orice efort, de orice mişcare, de orice activitate care s-ar putea lăsa cu o julitură cât de mică. Mulţi părinţi ar fi mult mai liniştiţi să ştie că odraslele lor sunt închise undeva într-o sală de clasă, sub observaţia unui profesor aspru şi încremenit în proiect. Iar acţiunea aceasta nu trebuie prelungită mult, pentru că un copil ţinut în lipsă de mişcare în primii ani ai dezvoltării va deveni în scurt timp un nevolnic, un tânăr obosit, care îşi târăşte cu greu corpul şi lipsa de entuziasm prin baruri, unde fumatul şi băutul sunt obligatorii.

Am citit deunăzi un fragment din biografia miliardarului Richard Branson, în care povestea despre modul în care l-a crescut mama lui. Aventurierul relata încântat că aceasta nu-i spunea niciodată să aibă grijă („Take care!”), ci dimpotrivă, îl încuraja în permanenţă să îşi asume riscuri („Take risks!”). Dădea drept exemplu o zi din copilărie în care s-a căţărat într-un copac, iar mama îl provoca să urce tot mai sus. Mi-a plăcut extraordinar de tare, mai ales că, ulterior, prin toată cariera lui, Branson a demonstrat că asumarea de riscuri a constituit o reţetă imbatabilă.
În adolescenţă, împreună cu un grup de skateri din Sibiu, mergeam pe Transfăgărăşan cu longboard-urile, pentru coborâri pe asfalt. Deşi nu era foarte fericită să ştie că băieţii ei coboară cea mai periculoasă şosea din România, mama nu ne-a interzis niciodată, mie şi fraţilor mei, să practicăm sporturile care ne-au plăcut. Dimpotrivă, îmi amintesc şi acum că ea mi-a cumpărat primul skate la 14 ani, când am fost admis în liceu.
Există o frumuseţe ireală la un tânăr aflat în mijlocul unui salt cu bicicleta, căţărat pe un perete abrupt sau plutind deasupra valurilor unei mări înspumate, cu surf-ul. E un extaz comun, al lui şi al naturii, rar, efemer şi irepetabil. E ieşirea din Matrix, evadarea dintr-o lume care te leagă cu ghiulele de metal de un birou, de o bancă şcolară, de problemele zilnice, de obligaţii. E absenţa totală a egoului, pentru că în astfel de momente reacţia instantanee preia toate frâiele. E meditaţie în mişcare. E aducerea-aminte a stării de dinainte de această viaţă, când încă nu uitaserăm să zburăm. Oare despre câte din activităţile noastre zilnice putem spune că sunt binecuvântate de acest duh?