Simfonie în alb şi negru

 

„Spunea cineva că îndreptarea camerei spre un anumit subiect este ca şi cum ai ridica o întrebare, iar fotografia este răspunsul. Aşa m-am apropiat şi eu de arta fotografică, cu semnul întrebării deasupra capului”, îşi începe artistul confesiunea despre pasiunea sa.

Totul a început în mirosul de naftalină al ultimului sertar de la bibliotecă, acolo unde odihneau, alături de câteva căciuli ciudate de blană, un Smena, un Zorki şi un tripod vechi de când lumea. După o jumătate de ceas de căutări, elevul de atunci s-a mai ales cu câteva filme şi cutii de diapozitive. Primul film l-a consumat pe nesimţite, cu colegii, la şcoală sau după ore. Pelicula a zăcut apoi în aparat mai multe săptămâni, până s-a găsit cineva din familie s-o developeze. Adolescentul şi-a amintit de film doar atunci când s-a trezit cu un set de fotografii în ghiozdan, bucuros nevoie-mare că are ce să le arate colegilor la şcoală.

„Mult mai târziu, mărturiseşte Rareş Cuciureanu, am realizat ce reuşisem prin captarea acelor imagini. Mult mai târziu am aflat că timpul nu aşteaptă pe nimeni. Mult mai târziu am descoperit în ce constă magia filmului”.

 

Universul copilăriei

Începută în adolescenţă, aventura fotografică a lui Rareş Cuciureanu nu a trecut încă printr-un punct de cotitură, evoluţia venind firesc şi constant, fără mari revelaţii deocamdată. Arta sa resimte resorturile şi parfumul de odinioară al copilăriei. „Ceva îmi spune că sunt influenţat de locurile în care am copilărit, recunoaşte artistul. De prispa casei de lemn în care îşi găseau refugiu tot felul de gângănii ciudate, de ochii blânzi ai vacii pe care o priponeam la păscut lângă lanul de porumb, de nopţile Moldovei când întindeam mâna şi culegeam stele, de iazul mare în care ne scăldam împreună cu caii, de trosnetul lemnelor sub ceaunul în care bolborosea mămăliga, de ticăitul necontenit al sutelor de ceasuri din atelierul unchiului, de curtea Şcolii 93 din cartierul Berceni, de ferestrele clasei de la parter pe care evadam atunci când nu aveam cusută matricola pe umăr, de pantalonii scurţi cu bretele cafenii şi praştia ascunsă în cutia poştală”.

Pentru Rareş Cuciureanu, fotografia este mai degrabă un mijloc de transport decât unul de exprimare. Tânărului artist i-a rămas întipărită în memoria afectivă ziua în care a văzut pentru prima oară fotografia „Sărutul din faţa hotelului” a lui Robert Doisneau. „Dacă vă spun că am închis ochii şi am avut senzaţia că aud vorbindu-se franţuzeşte, o să spuneţi că am luat-o razna. Şi totuşi, parol d’honneur c-aşa a fost. Şi mai bătea şi vântul pe stradă… De câte ori nu vi s-a întâmplat să simţiţi ceva dincolo de simplul contact vizual cu imaginea care v-a atras privirile? De câte ori nu aţi încercat sentimentul că vă este frig, că inima se grăbeşte? Fotografia este o poartă în timp, mesajul este cheia, de multe ori criptată, iar emoţia descoperirii îi lasă uneori cu gura căscată şi pe cei mai iscusiţi călători. E clipa cea repede, ea m-a ales pe mine să fac fotografie”, mărturiseşte interlocutorul nostru.

 

Destin şi sinceritate

Când vine vorba despre destinul său artistic, Rareş Cuciureanu ezită. Spune că nu ştie dacă destinul său este artistic sau nu („de fapt, nici nu ştiu dacă destinul poate fi altfel decât artistic”), dar crede cu tărie în puterea destinului ca forţă coordonatoare. Nimic nu este întâmplător, în opinia sa. Nu crede în coincidenţe, ci doar în ordinea lucrurilor. Iar fotografia îl ajută să depăşească anumite praguri şi bariere temporale: „Îmi place să surprind timpul şi să îl pot opri pe film”.

Când face o fotografie, Rareş Cuciureanu acordă în primul rând credit sincerităţii. Poţi fi mare maestru al compoziţiei, poţi dispune de o creativitate ieşită din comun, susţinută de un suport tehnic de invidiat, şi tot degeaba, dacă nu ştii să te apropii sincer de temă şi subiect, este de părere artistul fotograf.

Între fotografia alb-negru şi cea color, o alege fără să ezite pe prima, dintr-o raţiune capitală: fotografia în alb-negru e mult mai sinceră. Va rămâne veşnic regina balului, consideră Rareş Cuciureanu.

În altă ordine de idei, acceptă explozia digitalului, în tabloul general al societăţii de consum, dar cel mai periculos lucru în fotografia digitală i se pare lipsa emoţiei. „Digitalul e ca poşta electronică, rapid, util şi rece, explică fotograful. Una e să primeşti ceva pe e-mail şi alta să primeşti o scrisoare. Chestii simple – hârtie şi cerneală, foşnet şi miros… Poate mi se trage de la timbre, dar eu nu pot să compar poştaşul şi tolba plină de scrisori cu «you have new mail»”.

 

În oglindă

Rareş Cuciureanu etalează un întreg evantai de aparate: EXA, diverse variante, Praktica MTL5, Praktica L, Praktica L2, Praktica LLC, câteva aparate Kiev, Zorki, Pentax Spotmatic, Canonet QL19, Canon FTb, Canon A1, Canon AE1P, Mamiya C300, Seagull, Lubitel. Focala preferată este 35:2,8, pentru portret folosind 100:2 şi 50:1,8. Admiră optica germană (Tessar, Sonnar, Flektogon, Distagon), dar a luat imagini şi cu obiective ruseşti Industar de 5 dolari. Artiştii fotografi pe care-i admiră cel mai mult vin – cum altfel? – din zona imaginilor în alb-negru: Robert Doisneau, Brassai, Henri Cartier-Bresson, Josef Koudelka.

„Când fac o fotografie, afirmă Rareş Cuciureanu, nu mă raportez la aşteptările nimănui, nici măcar la ale mele, că sunt aproape imposibil de mulţumit. Când realizezi ceva prin prisma a ceea ce aşteaptă altcineva de la tine, te cenzurezi, îţi tai aripile. Fotografia înseamnă exact contrariul, a nu răspunde aşteptărilor, a-ţi aminti că timpul nu aşteaptă pe nimeni, a da noi perspective lucrurilor simple, a prinde tristeţea din spatele zâmbetului”.

Ingredientele unei fotografii de valoare sunt, în opinia artistului fotograf, „lumina ascunsă în umbre şi întunericul ascuns în lumină”.

 

Poveste fără sfârşit

Întrebat ce sfat i-ar da unui tânăr pasionat de fotografie pentru a se lansa în domeniu, Rareş Cuciureanu răspunde: „Să nu caute niciodată imaginea perfectă, pentru că nu există aşa ceva. Să nu caute niciodată cel mai bun aparat, pentru că nu există aşa ceva. Să nu caute niciodată cel mai clar obiectiv, pentru că nu există aşa ceva. Să nu caute niciodată cel mai bun film, pentru că nu există aşa ceva. Povestea e fără sfârşit şi cerul există doar pentru ca noi să păşim pe el”.