Sate mari şi oraşe mici

După trei ani în care mi-am reluat viaţa în România şi după alţi şapte trăiţi în Austria, nu pot să nu constat lipsa desăvârşită a urbanităţii din spaţiul municipal românesc.

Un lucru au cele două ţări în comun. Peste 50% din populaţia fiecăreia trăieşte în comunităţi mai mici de 10.000 de locuitori, cu diferenţa că în Austria jumătate din aceste localităţi sunt oraşe mici şi nu comune. Oraşe cu statut de oraş încă din secolul XIII, XIV sau XV şi nu oraşe decretate de la centru şi lăsate apoi în mocirla arăturii. Dar dacă un oraş poate fi confundat prin prisma datelor statistice cu o aşezare modestă de ţară, nu putem oare să avem surpriza neplăcută că ceva ce, statistic vorbind, pare a fi un oraş, prin dimensiune, demografie, instituţii administrative şi culturale, prin densitatea construcţiilor, este de fapt un loc lipsit de urbanitate? Este o descoperire zilnică, tristă şi urâtă, care te descurajează prin revelaţia că nu mai poţi evita sau izola mediocritatea, platitudinea şi lipsa unei comunicări diferenţiate cu ceilalţi prin plasarea ei într-un anume context social sau cultural, fie el delimitat spaţial sau nu. Oraşul dezurbanizat şi abrutizat a devenit contextul atotcuprinzător în care ne mişcăm cu iluziile noastre cu tot, cu aparate foto care ne dau distanţa necesară cât să transformăm dezordinea în pitoresc sau cu o carte în rucsac care ar trebuie să ne păzească de România noastră cea de toate zilele. Iar oraşul care a fost şi pe care broşurile lucioase l-au păstrat închis în slogane turistice a fost devorat din interiorul caselor sale de mentalităţi care nu au putut să înţeleagă ce li s-a oferit printr-o nefericită conjunctură istorică. Paradoxal, în România în care ideea nu contează, pe care o considerăm subjugată materialismului şi lipsită de forţă mentală, mentalităţile singure, cu determinare, au distrus piatra şi materia clădită, aparent atât de reală şi de prezentă.

Dar capitolul acesta al zonelor centrale erodate de un altfel de cotidian al celor ce le locuiesc decât al celor ce le-au construit îl păstrăm în  vedere doar ca pe o exemplificare a unei dislocări şi transformări mult mai profunde şi anume dispariţia capacităţii de a percepe spaţiul public şi fixarea obsesivă pe ceea ce numim sferă privată. Fenomenul se traduce prin imposibilitatea de a percepe vizual sisteme spaţiale de dimensiuni mai mari şi compuse pe mai multe coordonate, nu doar axial simetric. Nu numai zonele istorice sunt afectate, ci şi detaliile de sistematizare implementate înainte de 1989, adesea de o calitate foarte bună. Lipsa de ataşament faţă de aceste spaţii şi abandonul afectiv al spaţiului public sau comun de orice fel, de la casa scării la piaţa mare, mă face să cred că structurile urbane pe care le locuim au devenit fără conţinut pentru noi.

Peste acest abandon se suprapune fenomenul rusticizării oraşelor noastre, care poate fi înţeles ca o reluare în posesie a acestora. Departe de a se îndrepta înspre o atmosferă cosmopolită şi în ciuda zonelor metropolitane stabilite prin programe operaţionale de fel şi chip, aceste aglomerări urbane româneşti se înscriu cu fidelitate în modelul de evoluţie a Bucureştilor (dar lipsite de farmecul acestuia), adică sunt puţin mai mult decât o aglomerare de sate în jurul unor oraşe fără putere de seducţie. Peste toate s-a aşternut însă o pojghiţă de rustic, peste comportamente, peste parcuri, peste universităţi şi pieţe. Homo rusticus este o categorie despre care au scris deja vechii greci. El este din păcate noul român. Pasionat de floricele colorate, ghivece din plastic, simulacre de piatră naturală sau fântâni false cu cumpănă (am găsit acest artefact inclusiv în incinta unei universităţi mari din ţară) şi aşezat în poziţii de rector, primar, şef în administraţia publică, el gestionează cu pasiune vizualul de zi cu zi prin achiziţii inutile de mobilier urban şi promovarea de simulacre în toate domeniile. Cel mai contrastant această activitate de redecorare naţională este vizibilă în incintele moderniste ale unor construcţii sau spaţii urbane din anii ’40-’70, ale căror linii simple în aparenţă dau în vileag orice tentativă de transformare în direcţia unui locşor călduţ şi intim – adică rustic! – numai bun pentru a pune la cale afaceri şi mai intime. Analogia poate fi puţin prea curajoasă, dar preferinţa pentru rusticitatea creatoare de intimitate se suprapune dubios cu lipsa de transparenţă decizională a instituţiilor noastre naţionale şi cu evitarea spaţiilor transparente sau creatoare de transparenţă prin situaţia imposibilă în care te pun atunci când vrei să fii mic şi nevăzut.

Dar de ce să ne plângem? A nu trăi între orăşeni într-un oraş adevărat cu calităţi adevărate şi interferenţe seducătoare nu este cea mai mare catastrofă. Farmecul cosmopolit al unei metropole este de dorit, dar nu indispensabil. În locul lui avem şansa unui pitoresc exotic generat prin alăturarea şi suprapunerea directă a sferelor private şi publice, care fără o structurare a spaţiului intermediar comun devine adesea motivul celor mai bune fotografii. Ne scuteşte de efortul de a transcede demarcaţii altfel de netrecut şi ne permite experienţa unei simultaneităţi pline de farmecul României de azi.

Rudolf Gräf

BIO

Rudolf Gräf

Născut în 1979 la Reşiţa, Rudolf Gräf (http://made-in-romania.blogspot.com) este arhitect licenţiat al Universităţii Tehnice Erzherzog Johann Graz şi consultant permanent în cadrul Programului de reabilitare a zonelor istorice Timişoara, de peste trei ani. Ca asociat al Facultăţii de Arhitectură Timişoara, a publicat în 2007, prin Editura Academiei Române lucrarea cu titlul „Zigeunerpaläste. Die Architektur der Roma in Rumänien”, ca pe o încercare de desluşire şi interpretare a unui fenomen în acelaşi timp arhitectonic, social, etnografic şi, prin excelenţă, cultural. În prezent este asociat al Vitamin Architects Timişoara (www.vitamina.ro) şi pregăteşte o lucrare despre cultura arhitectonică a perioadei 1960-1980 din România, ca doctorand al Universităţii Artelor din Berlin. Fotografiile ce ilustrează eseul din pagiona de faţă sunt realizate de Sebastian Zarioiu (http://zarioio.blogspot.com/), student la design grafic în cadrul Universităţii de Arte Aplicate din Viena.