Rusia, Rusia

Nu de mult, într-un număr anterior al revistei, vorbeam despre sufletul rusesc cel pravoslavnic, despre vissarioniţi şi felul în care i-a perceput fotograful italian Davide Monteleone. Despre Russia se vorbeşte puţin astăzi, despre sufletul slav şi mai puţin. E o lume care, de la prăbuşirea comunismului, pare că îşi mai caută identitatea în molozul unui imperiu prin excelenţă totalitar – adică ceea ce am înţeles noi, până în 2000, că înseamnă totalitarismul vizibil, cuantificabil în lagăre şi lozinci. O lume ce continuă să penduleze între tradiţia religioasă, melancolia imperială şi febrilitatea vieţii contemporane. Văzută dinafara, aşa cum o văd şi eu, Rusia contemporană pare a nu mai fi o realitate destul de incitantă în ordinea foamei de senzaţii tari, ci mai degrabă un loc vast, umbrit şi ceţos, legat de gaze, petrol, mafioţi miliardari, biserici cu turle aurite şi balete pe gheaţă.

Dar muzica, poezia, romanul, dansul rus, tonalităţile adânci ale credinţei, exilul – toate acestea, cu patosul lor tulburător, care înfiora intelectualitatea occidentală a anilor ’60-’70 şi orice sensibilitate rănită, se întâmplă să revină uneori în preajma noastră. Prin fotografiile lui Ivan Mihailov, facem cunoştinţă cu tinerii moscoviţi de astăzi. El ne aduce aproape de o lume ce nu împânzeşte ecranele, o lume ce nu e nici poveristă, nici opresivă, nici patetică, nici propagandistică, nici plină de sine, nici plină de sânge, nici în derivă. Mai degrabă e o lume onestă, a normalităţii, a decenţei, a speranţei şi, desigur, a singurătăţii. Pentru că vântul stepei şi clopotele bisericilor se aud dincolo de vuietul metropolei. Poate aici e prezent misteriosul suflet slav, în acest fel de a fi deasupra lucrurilor, de a pluti peste ordinea materială – şi această sugestie e prezentă în fiecare imagine. Răspunsurile laconice pe care le dau personajele întrebărilor standard au, în prospeţimea şi sinceritatea lor, ceva din spiritul muzicii folk. Asta şi cucereşte în ceea ce spun ei: o anume fragilitate, nelinişte, cutezanţă, inteligenţă, umor. Dar dincolo de chipuri şi psihologii, e evidentă arta fotografică: punându-le o întrebare constantă, Mihailov îi plasează şi într-o constantă spaţială, într-un spaţiu invariant, monocular, de tip celular, nici deschis, nici închis, pus într-o perspectivă constant plonjantă. Evocând-o, cu un anume umor, pe Vera Muhina, sculptor rus emblematic prin personajele ei monumentale, Ivan Mihailov îşi acoperă şi el personajele cu un invariant formal, dar de data asta cald, colorat, personalizat, ca un veşmânt protector, dar şi cortină: cuvertura-plăpumioară, un fel de substitut al ursuleţului de pluş. Tânărul fotograf reuşeşte astfel, printr-un gest jucăuş, să singularizeze personajele scenariului său, dar şi să le imprime cadenţa, unitatea, monumentalitatea şi serialitatea unui modul, a unui tipar uman. Printr-un inteligent joc fotografic al perspectivelor şi al punctelor de vedere, Moscova ni se arată astfel numai din răsfrângerea ei pe chipul celor ce vorbesc despre ea, uneori cu teamă, alteori cu curaj sau admiraţie, dar întotdeauna cu căldura unei constante iubiri.

Ramona Novicov,

critic de artă