René de Haan rescrie ghidul seducătorului

Publicat in Aug 24, 2011

Ascultându-l vorbind despre munca sa, ai crede că parcurgi un manual al seducătorului: „Când lucrez prima oară cu un model, începem cu o conversaţie la o cafea sau un ceai, pentru a se simţi în largul ei. Nu-i cer să se dezbrace de la bun început.” De fapt, postura de prădător îi este cum nu se poate mai străină. În domeniul fotografiei nud, René de Haan face o figură paradoxală. Lucrează curent pentru ediţia olandeză a revistei Playboy, dar e cât se poate de departe de stereotipul playboy-ului. Celor care folosesc aparatul foto ca piesă de recuzită sexuală, René de Haan le opune un imperativ categoric, rimând surprinzător cu „noli me tangere”.

René de Haan

fotograf freelancer din 1989
colaborări cu industria de film
premiul Kodak Camera D’Or Award pe 1995
fotografii apărute în Viva, Panorama, Men’s Health, Playboy
pagină web: www.renedehaan.com

În epoca păpuşilor de plastic

Recuză eticheta de fotograf glamour: „Prefer să-mi numesc fotografiile nuduri-portret. Ele nu doar descriu corpul feminin, nu se referă la modă sau machiaj, ci mai degrabă la frumuseţea şi personalitatea naturală. În multe fotografii de nud care se pretind artă, fotograful se concentrează asupra formei corpului. În altele se caută poziţii teatrale sau posturi-clişee ale fotografiei glamour. În ce mă priveşte, prefer să captez expresia feţei, personalitatea subiectului, în atitudini simple, naturale. Un corp frumos nu garantează neapărat o fotografie bună.”

Din punct de vedere comercial, este o atitudine suicidară, deoarece piaţa revistelor de profil cere păpuşi. René de Haan se declară obosit de imaginile cu fete strălucitoare, prinse în postură obligatoriu sexuală: „Sunt în căutarea altor moduri de a portretiza fete nud, vreau să le surprind şi în atitudini nestudiate, în momente mai mult sau mai puţin spontane. Când am început să fac fotografie nud, nu mă simţeam în largul meu, mi se părea pe undeva ciudat că o fată pe care nu o cunosc vine să o pozez goală. Acum mi se pare foarte normal şi nu văd neapărat o chestiune sexuală; oricum, nu mai sexuală decât dacă modelul ar poza îmbrăcat”.

Nu lucrez aproape niciodată cu idei preconcepute, mai ales dacă e vorba de un model cu care nu am mai lucrat anterior. Ceea ce merge cu un model poate să nu funcţioneze cu un altul. Un model nu e o păpuşă pe care s-o îndoi şi s-o contorsionezi cum vrei. Nu-mi doresc marionete care să mobileze o imagine la care m-am gândit înainte”.

Lecţia de nud

Ca freelancer, lucrează destul de rar cu modele profesioniste. Sunt modele celebre cu care i-ar plăcea să lucreze, Kate Moss sau Letitia Casta, de pildă, dar nu ţine ca modelul să fie faimos, ci să-l inspire şi să fie o persoană agreabilă. „Îmi place frumuseţea naturală, fără machiaj sau styling exagerat. Un model neprofesionist e încă necontaminat cu idei sau ca înfăţişare, nu vine cu ţinuta şi expresiile pe care le-a deprins cu alţi fotografi sau în alte şedinţe. Nu lucrez niciodată cu un tipar anume, în care să torn mecanic un nou corp de femeie. De fiecare dată, fotografiile mele sunt rezultatul colaborării cu modelul. Prefer o locaţie în afara studioului, astfel încât fundalul să devină el însuşi personaj. Un decor inedit îţi oferă ceva în plus.

Nu sunt prea prolific, uneori fac doar 12 fotografii în două ore. Modelelor de azi le vine greu să se concentreze. Sunt obişnuite cu tehnica digitală, unde li se toarnă sute de instantanee, din care se vor alege cinci”.

Are câteva modele favorite, cu care a lucrat de mai multe ori, dar le preferă nu atât pentru linia corpului: „Dacă au un chip care nu-mi spune nimic, nu le voi alege. Caut feţe deosebite, chiar dacă altora s-ar putea să nu le spună mare lucru.”

Uneori încerc să repet o anume experienţă, la o şedinţă foto cu un model diferit, de exemplu când găsesc în prima fotografie elemente care ar putea fi exploatate mai bine la o nouă încercare. Manevra nu prea funcţionează. Câtă vreme fotografia iniţială este rezultatul colaborării cu un anume model, pattern-ul nu se mai poate relua. Nu decupează aproape deloc când developează, dar e foarte selectiv la alegerea instantaneelor. De obicei, dintr-o întreagă şedinţă foto rezistă doar una sau două poze. Altă mişcare contraproductivă din punct de vedere financiar, dar fidelă crezului artistic. „Mulţi fotografi îşi postează serii întregi de fotografii, pe site-uri cu acces plătit, or vizitatorii nu plătesc ca să vadă o poză sau două. Iar când prezinţi prea multe fotografii, le iei din magie. Câteva poze mediocre pot diminua efectul uneia reuşite.”

Majoritatea fotografiilor le face cu un vechi Hasselblad (500c/m), la care ţine datorită calităţii excelente şi formatului pătrat. Faptul că nu e o cameră foarte rapidă îl obligă să lucreze concentrat, nu doar să declanşeze. Micul său arsenal include şi un Canon A1, iar pentru feedback şi scurte teste de probă foloseşte un mic Canon Powershot 5, chiar dacă nu lucrează mult digital.

Având peste 20 de ani de experienţă, alege fotografia alb-negru, pe care o găseşte mai abstractă şi mai adecvată reprezentării corporale. „Pielea redată color poate distrage atenţia. Am propriul laborator foto, aşa că îmi printez singur fotografiile, cele până la 30×40 cm. Pentru fotografii mai mari şi pentru printuri color, merg la un laborator. Întrucât nu lucrez cu lumini complicate şi nu fac fotografie experimentală, n-am nevoie de multe ore în laborator.”

Îi e greu să discearnă cât anume e împrumutat, care fotograf l-a influenţat cu adevărat şi cât e marcă personală în pozele sale: „Bineînţeles că sunt fotografi care au lucrări admirabile, aşa că probabil m-au influenţat în vreun fel sau altul – Bruno Bisang, Gavin O’Neill, Guido Argentini, Jock Sturges, Jonvelle, Andreas Bitesnich, Bettina Rheims, Helmut Newton. Nu pretind că sunt sută la sută original în ceea ce fac. De la un Bitesnich sau Gavin O’Neill aş avea mult de învăţat.”

Lecţia de seducţie

Când vine un model pentru o şedinţă foto, trebuie să fie deschisă spre aşa ceva, să nu aibă probleme cu pozatul nud. Dacă nu se simte bine în postura nud, dacă nu e foarte relaxată, mai mult ca sigur că fotografia nu va fi reuşită. De cele mai multe ori, fotograf şi model corespondează prin e-mail, pentru delimitarea unui orizont de aşteptare.

„Când lucrez cu un model pentru prima dată, de obicei avem o conversaţie, la o cafea sau un ceai, timp de vreo jumătate de oră, înainte de a începe, pentru a se simţi în largul ei. De cele mai multe ori nu îi cer să se dezbrace de tot de la bun început, ca să intre în atmosferă. Mă asigur că aparatele funcţionează, că lumina e în regulă; dacă îmi fac griji pentru partea tehnică, modelul va resimţi nervozitatea mea.

Nu fac niciodată remarci sexiste şi mă comport ca şi cum nudul ar fi cea mai naturală postură din lume (ceea ce chiar cred că este, în paranteză fie spus). Cel mai important lucru este să nu atingi niciodată modelul (subl. R.H.), iar dacă acest lucru se impune, cum ar fi pentru aranjarea unei şuviţe de exemplu, cer de fiecare dată permisiunea.”

E foarte important să fie cât mai puţini oameni în jur. De cele mai multe ori, nu sunt decât fotograful şi modelul. Rareori în tablou intră un stilist sau un asistent, dar nu agreează prea mult un astfel de context.

Lecţia de marketing

Promovarea e o luptă pe cont propriu. Internetul şi revoluţia fotografiei digitale înseamnă un noian de fotografie, în care e tot mai greu să te faci remarcat.

Care sunt cele mai bune metode? „Nu le-am descoperit încă. Să ai un website interesant, să faci schimb de link-uri cu alţi fotografi şi cu reviste de profil, să apari în reviste. Personal, prefer
să-mi public imaginile în albume şi reviste, mai degrabă decât în expoziţii. Nu numai pentru că acestea au o audienţă mai largă, ci şi pentru că o expoziţie bună înseamnă o investiţie serioasă, în materiale, în printuri, în rame şi publicitate. Nu fac fotografie din hobby, ci trăiesc din asta. În Olanda, fotografia nud nu e foarte căutată, iar o expoziţie nu îţi garantează neapărat vânzări semnificative.

Apoi, nu sunt mulţi editori care să se aven–tureze să scoată un album cu nuduri. Majoritatea albumelor care apar în Olanda au o tematică socială, sunt reportaje sau foto-documentare, altele adună portrete sau sunt reunite sub eticheta «art». Am constatat că fotografiile mele sunt mai apreciate în afară; cu excepţia pozelor care apar în Playboy-ul olandez, majoritatea lucrărilor mele pot fi văzute în reviste şi albume din afară.”

René de Haan nu se simte foarte confortabil în era digitală, în care tot mai mulţi fac fotografie. Ascendentul unora îl explică doar prin talentele la Photoshop: „Există agenţii care vând fotografii tematice la preţul de un dolar. Orice fotograf amator care a făcut poze frumoase le poate vinde prin astfel de agenţii. Este greu pentru un fotograf profesionist să intre într-o astfel de competiţie, pentru că lucrează într-un cadru mai larg, al unei afaceri. Dacă nu faci fotografii foarte bune, va fi tot mai dificil.”

Nu se omoară după computer. „Cunosc principiile de bază ale Photoshop-ului, dar prefer să-l folosesc cât mai puţin posibil. Nu aş lucra niciodată la armonizarea texturilor pielii, de exemplu. Pielea e făcută din piele, nu din plastic. Cred că se foloseşte prea mult computerul. E grozav că-ţi deschide posibilităţi nelimitate, dar prefer imagini reale, cu oameni reali. Mai intervii pe ici pe colo, îndepărtezi un tatuaj nereuşit sau o cicatrice, dar nu faci picioare mai lungi sau o talie mai îngustă.”

Într-un top de circumstanţă al fotografiilor reuşite, a cărui configuraţie se modifică perma–nent, o include pe cea în care o fată e surprinsă plutind în aer, în timpul unei sărituri. „Am făcut-o pe insula Fuerteventura, în ultima zi alocată şedinţei foto şi e chiar ultima poziţie de pe film. Am făcut 12 instantanee cu Hasselblad-ul. Situaţia era greu de controlat tehnic (expresia feţei, poziţia braţelor şi picioarelor în momentul expunerii, 1/500 sec), nu ştiam ce voi obţine. Cu atât mai mult, ajuns în laborator am avut parte de o compensaţie suplimentară. Sunt mai multe de acest fel, dar cea de faţă e cea mai reuşită.”

Nu are, totuşi, fotografii reprezentative. Unele tind să devină mărci de Haan, până când altele preiau acest rol.

Poveste cu o fată care l-a condus la Playboy

A început să facă fotografii cu aparatul împrumutat de la un prieten, în 1981. Fermecat din prima, fotografia tot ce vedea pe stradă, cu atenţia totuşi captată de detalii, structuri şi linii arhitecturale. Peste ani, interesul pentru arhitectură îi va mai face curte o dată, până înţelege că domeniul era prea tehnic. Student de circumstanţă la filologie, pe care n-a apucat s-o termine, nu a urmat nici cursuri de fotografie. Se declară integral autodidact, studiind cărţi de specialitate, făcând fotografii multe şi învăţând din propriile greşeli. Şi totuşi, pentru a nu consacra tipologia muzicantului care interpretează genial o piesă a cărei partitură n-o poate citi, şi-a făcut o mică ucenicie pe lângă un fotograf de reclamă şi fashion. După portret, la începutul anilor ’90 a trecut la fotografia nud. Aici şi-a făcut o intrare neconvenţională: unul din modelele pe care le poza l-a recomandat ediţiei olandeze a revistei Playboy, pentru care lucrează de atunci constant.