Prea mult
Nu aveţi senzaţia de suprasaturare? În toate privinţele. Eu simt că mă sufoc, cu cât stau şi mă gândesc mai mult. Prea multe fotografii, prea multe lansări de aparate foto, prea mulţi megapixeli, prea multe site-uri personale, prea multe expoziţii, prea mulţi fotografi. Prea multă mâncare, prea multe mall-uri şi supermarket-uri, prea multe haine, prea multe maşini, prea mulţi, prea proşti. Prea mult din totul, iar criza vine ca o consecinţă a acestui supraplin.
La începutul secolului XX, populaţia lumii număra puţin peste un miliard şi jumătate. Astăzi, la doar o sută de ani, planeta trebuie să suporte aproape şapte miliarde de humanoizi. Credeţi sau nu, în anul 1 după Hristos, se apreciază că populaţia lumii număra doar 200 de milioane de oameni. Cu doar câteva zeci de ani în urmă, bunicii noştri mâncau câteva feluri de produse alimentare. Astăzi, într-un supermarket obişnuit se găsesc aproximativ 5.000 de feluri de produse din care trebuie să alegem. Faptul că tibetanii, în special călugării, mănâncă un singur fel de mâncare toată viaţa ne pare culmea penitenţei, dacă nu de-a dreptul draconic. În urmă cu 50 de ani, un aparat foto era un obiect de lux destinat unui număr extrem de redus de cunoscători, iar fotografia se bucura de un statut privilegiat. Azi, dacă nu ai un aparat cu cel puţin 10 megapixeli, eşti un nătărău demn de tot dispreţul. Din toate e prea mult, iar linia între artă şi kitsch e tot mai neclară. Galeriile foto de pe Internet şi site-urile specializate înghit zilnic milioane de gigabiţi de fotografii care nu interesează pe nimeni. E un surplus general şi o confuzie totală.
Şi faptul că urmează falimentul peste tot, în toate domeniile, nu e decât o urmare firească. Ce dovadă mai clară doriţi decât căderea de curând a monstrului sacru auto, General Motors, al treilea faliment ca mărime din istoria Statelor Unite. Producem atât de mult, încât nimeni nu mai are nevoie de nimic, iar oamenii rămân fără serviciu pe capete. De la începutul anului, în fiecare lună au fost concediaţi 500 de milioane de angajaţi pe teritoriul aceloraşi State Unite. În fiecare lună.
Mult mai trist este însă ce consumăm şi în ce cantitate. Studii recente arată că, dacă pescuitul mondial îşi va menţine cursul actual, în mai puţin de câteva decenii, oceanele vor fi golite de peşti. Zilnic, la nivel mondial, dispar ireversibil câteva specii. Milioane de animale sunt sacrificate zilnic pentru consum uman. Natura e pusă la pământ de o umanitate care nu vrea – sau nu ştie sau nu are încotro – să-şi schimbe cursul spre distrugerea planetei. Nu vrem să ne schimbăm. Nu vrem să fim mai atenţi nici cu animalele, nici cu natura, nici cu combustibilii, deşi există deja soluţii pentru aceste probleme. Funcţionăm ca o bacterie care a luat-o razna şi se înmulţeşte cu o viteză ieşită din comun.
Ce faci când vrei să elimini un virus? Te vaccinezi. Aplicarea în întreaga lume a normativului Codex Alimentarius (pentru încălzire, în România s-a aprobat prin votul Camerei Deputaţilor, discret, dar cu o unanimitate umilitoare pentru cei cu alte păreri, utilizarea organismelor modificate genetic) pare atunci o soluţie absolut firească impusă de adevăraţii băieţi deştepţi de la butoane. Nu mai sunt necesare nici măcar războaie mondiale. Se estimează că doar prin introducerea noilor reglementări alimentare stipulate prin acest Codex, populaţia lumii va scădea cu aproximativ trei miliarde de oameni în decursul a câteva zeci de ani. Al treilea război mondial se duce în farfurie, cu furculiţa şi cuţitul. Magnific!
Cândva, într-un interviu de prin anii ’80, după publicarea volumului de versuri „Totul”, Mircea Cărtărescu a fost întrebat de un apropiat, cu ironie, admiraţie şi invidie, ce poate urma după. „Probabil nimic”, a răspuns poetul.
Ce va urma după ce am ajuns să avem aproape totul şi să nu ne mai dorim aproape nimic?
