Penitenţa păcătosului fotografic

Trebuie să mărturisesc – sincer, cu vinovăţie şi chiar din capul locului – că de când mă ştiu am fost un adversar necondiţionat al fotografiei: ca artă, ca ştiinţă, tehnică, predispoziţie, ba chiar şi ca arhivă sentimental-personală. Asemeni sălbaticilor încă pierduţi în secolele trecute prin jungle, preerii şi pe platouri alpine inaccesibile, care refuzau violent prezenţa aparatului foto de teama ca acesta să nu le fure sufletul şi viaţa odată cu chipul, la fel nutream şi eu convingerea că, odată cu posibilitatea de-a imortaliza ceva, acel ceva se perverteşte, se malformează, se sleieşte, se degradează irecuperabil. Că pur şi simplu, la izbucnirea blitzului, totul se usucă şi moare.

Vă rog frumos să nu râdeţi! Este o superstiţie ca oricare alta. Analfabetismul fotografic nu e nicidecum mai puţin deplorabil decât orice altă formă de ignoranţă. În plus, este o formă de fanatism pe care mi-am blestemat-o în repetate rânduri, de vreme ce mi-a furat pe vecie cele mai frumoase momente – dacă nu neapărat  din viaţa intelectuală – în orice caz din viaţa profesională, afectivă, turistică, de soţ, părinte ş.a.m.d. Tocmai din pricină că eram ferm convins că, simultan cu fotografierea, se alege fatalmente şi iremediabil praful de întâlnirea, petrecerea, dialogul sau peisajul mult visat, aveam să rămân fără nici o imagine a străzii copilăriei, a câinilor pe care i-am iubit, a amfiteatrelor, profesorilor, colegilor şi banchetelor studenţiei, fără nici o amintire pe peliculă din primele drumuri occidentale de după 1989, când am stat cu săptămânile la Paris, Praga sau Viena.

Asta ca să nu mai spun de uriaşa prostie a vieţii – derivată direct din respectiva, paranoică, superstiţie – că tot refuzând fotografiatul la noi în casă şi la alţii, eu nu le voi putea arăta nepoţilor în vecii vecilor imagini de la orele petrecute acasă la Cioran, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, la Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, Paul Sterian şi Aurel Cioran, la Păltiniş cu Noica şi câte altele! Din patru decenii de viaţă literară, în care am publicat mii de articole în zeci de reviste, cu zeci şi zeci de colocvii, lansări de carte, simpozioane, premieri, vernisaje etc., de-a lungul cărora am cunoscut practic toată suflarea intelectuală a locului, abia dacă mi s-au făcut cu forţa câteva fotografii, iar eu niciuna, nimănui, cu toate că soţia şi fiica îmi insinuau mereu aparatul foto în valiză!

Astfel încât mă simt dator, acum la bătrâneţe, măcar cu o carte de evocări, unde cuvintele să lupte pentru a suplini cât de cât lipsa cadrelor din serile de neuitat petrecute alături de oameni ca Ioan Alexandru, părintele Sofian Boghiu ori Savin Bratu, ca Mircea Nedelciu, Cezar Baltag, Dana Dumitriu, Lisette Daniel-Brunea sau Mircea Zaciu, cu Marian Papahagi, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Augustin Buzura, H.-R. Patapievici, Dan Culcer, Ion Pop, Ştefan Agopian… Mă rog, n-am de gând să epuizez aici Dicţionarul scriitorilor… Destul cât sufăr că-n albumele familiei nu figurează chipul nimănui, în vreme ce avem zeci de instantanee cu… pomii şi lighioanele din ograda de la ţară!

Tot aşa – deşi paseist intratabil şi arhivist în toate cele – am rămas fără nici o amintire vizuală din cel mai drag şi esenţial colţ de Bucureşti caragialian, anume perimetrul (cutreierat în adolescenţă până la autohipnoză) Mihai Vodă – Rahova – Antim – Uranus, cu Chirigiii, Vama Antrepozite, Arsenalul şi statuia pompierilor colonelului Zăgănescu. Abia dacă, la suava încruntare de tânără mamă a soţiei, am acceptat să-i fac în vara lui 1977 o poză fiicei noastre în vârstă de două luni, chiar în curtea bisericii de pe strada Cazărmii, un infim eşantion din acel sublim labirint stradal, cu arhitecturi parcă atemporale şi-o dulceaţă de nepovestit.

Dacă stau şi mă gândesc puţin, acum îmi dau seama că alergia, fobia mea la actul fotografic (aviz amatorilor: fotofobia cică este un simptom al turbării!) face pereche perfect  cu ne-plăcerea la film şi indiferenţa la cinematografie. Iar faptul că filmul mă lasă rece nu poate fi, desigur, străin de mania teatrului, pe care am resimţit-o şi slujit-o cu toată fiinţa încă din copilărie. Am pritocit cândva dilema asta, într-o emisiune TV a lui Alex Leo Şerban.

Ce semnificaţie metafizică şi psihanalitică o fi aici? Spaima atavică faţă de mişcarea, culoarea şi vorbirea fixate brusc şi pentru totdeauna între rame ori pe peliculă, paralel cu fascinaţia efemerului, a kineticului lichefiat, a comportamentelor dizolvate şi vorbirilor evaporate?  De ce oare să preferi universul intens-senzorial al scenei, cu amestecul fascinant de mirosuri, şoapte, lumini şi foşnete, deopotrivă ireal şi tactil – şi nu ecranul aseptic, glacialitatea fotografică, cea care face din clipă – veşnicie, din irepetabil – tipar unic şi din static – o dinamică perpetuă?  Ai zice că-i o fărâmă din eternul conflict al heracliteismului cu gândirea de tip eleat!

Dar nu de teoriile mele de doi bani aveţi nevoie dumneavoastră, pasionaţi şi aşi ai fotografiei. De înţeles, să ştiţi că vă înţeleg foarte bine. Fiica mea are prieteni care colaborează constant cu imagini la National Geographic (unii au ajuns şi prin mănăstiri tibetane pentru aşa ceva), eu însumi îl apreciez sincer pe un „infra-văzător” precum Cristian Crisbăşan, ca şi pe Cosmin Bumbuţ, admir hobby-ul Ioanei Pârvulescu, iar unul dintre cei mai buni prieteni ai mei este nu doar un softist ultraspecializat, ci şi un maniac al fotografiei: ca să prindă o floare anume pe un stei cu gheaţă în lumina zorilor, bate Parângul două zile, singur, tenace, însufleţit de-o sfântă nebunie, total străină hedoniştilor de salon, şpriţ şi cafeluţă.

Drept pentru care ajung la final şi vă spun întâmplarea de la Crăciunul lui 2006, când am primit cadou un aparat foto digital. Gata, mi-am zis, dacă fiica mea – ştiindu-mi damblaua – taman cu aşa ceva s-a gândit să ne căpătuiască, apoi e semn că a venit vremea să încerc să mă vindec. Şi mi-am propus s-o iau alene, zile de-a rândul, prin iubitul şi năpăstuitul meu Bucureşti, cel mai ne-iubit oraş de pe pământul românesc, pentru a-mi întocmi încetul cu încetul o colecţie de colţuri (încă) fermecătoare, tipice, dincolo de timp, orori şi catastrofe. Ei da, mă fac pozar la bătrâneţe. Dac-o fi să-mi pierd sufletul prinzând „definitiv” Bucureştiuri pe hârtie, încai ne va fi dat să murim împreună. La urma urmei, ce altceva rămâne dintr-o viaţă, dacă nu un album de fotografii?

Dan C. Mihăilescu