Pelerinaj spre sine

Am ezitat destul de mult în a scrie despre fotografiile cu pelerini ale fotografului Vancsó Zoltán. Credinţa e un subiect sensibil pentru foarte multă lume şi probabil cel care a provocat cele mai multe războaie în istoria umanităţii, deşi teoretic ar fi trebuit să aducă pace. Atacaţi în credinţa lor, oamenii devin fiare. Există toate şansele ca vorbele mele să deranjeze, dar asta nu e nimic nou. Celor pentru care religia e un subiect tabu, celor care vor să trăiască în continuare în frică, le recomand să treacă peste această pagină.

„Sparge o bucată de lemn şi eu sunt acolo. Ridică o piatră şi mă vei găsi acolo.” Splendidele cuvinte de mai sus aparţin Sfântului Toma, dar nu o să le întâlniţi în Biblie, pentru că în anul 325 Consiliul de la Niceea, întrunit la ordinele lui Constantin cel Mare, a decis ca doar patru dintre cele peste 30 de evanghelii existente să fie cuprinse în Noul Testament. Restul au fost considerate eretice, cu prea multe influenţe orientale, şi prin urmare Biserica timpurie a început o campanie de distrugere a lor. Din acel moment, umanitatea a pierdut un tezaur de excepţie, care ar fi ajutat la o înţelegere mult mai profundă a celui care a fost Iisus Hristos. Ştiaţi că dacă nu ar fi fost descoperită mult hulita Evanghelie după Iuda, nu am fi aflat niciodată că Iisus a râs? Şi asta pentru că Biserica nu a vrut ca noi să ştim asta. În absolut toate icoanele, Iisus e înfăţişat ca un om suferind, ca un om de o gravitate extremă, ca pe cineva care îţi judecă aspru păcatele. Pentru că suferinţă este ceea ce trebuie să vadă credinciosul, durere şi judecată, trebuie să se simtă păcătos în fiecare secundă a vieţii lui. Abia atunci poate fi condus şi mânat cu uşurinţă.
Cred că încetul cu încetul omul trebuie să îşi aducă aminte de natura lui divină, de natura lui superioară, de care a uitat pe parcursul sutelor de ani în care a fost ţinut în întuneric. Dumnezeu ne-a fost înfăţişat întotdeauna ca fiind undeva în exterior, departe de noi. Toţi marii filozofi şi maeştrii spirituali au îndemnat însă spre cunoaşterea de sine. Şi asta dintr-un motiv simplu: cunoaşterea de sine e cunoaştere de Dumnezeu.
Hristos vorbea despre cruce ca simbol, ca simbol al unirii timpului liniar, uman cu eternitatea, al spaţiului cu vidul, al omului cu divinul, al potenţialului, dar noi nu vedem în cruce decât un simbol al suferinţei, un simbol al sacrificiului şi al durerii, şi prin urmare creează remuşcări în conştiinţa noastră. Nu pot şi nu vreau să cred într-un Dumnezeu care mă înspăimântă, care îmi produce frică.
„Sparge o bucată de lemn şi eu sunt acolo. Ridică o piatră şi mă vei găsi acolo.” Până când nu vom înţelege aceste cuvinte, vom continua să îl căutăm pe Dumnezeu doar în biserici, doar în icoane, doar prin intermediari. Vă puteţi imagina o planetă în care Dumnezeu să se găsească sub orice piatră, în orice lemn, absolut oriunde? Vă puteţi imagina cum ar fi să trebuiască doar să închideţi ochii, ca să îl întâlniţi? În condiţiile acestea, nu am mai fi avut nici pelerini, nici pelerinaje, nici locuri sfinte, nici moaşte, nici oameni care se calcă în picioare la pupat de icoane, pentru că totul ar fi fost sfânt, pentru că Dumnezeu nu e doar în exterior, pentru că totul este una.
Dacă nu ar fi fost evangheliile „eretice”, nu am fi aflat niciodată că Iisus nu făcea niciun fel de diferenţă între bărbaţi şi femei şi că vedea potenţialul maestrului în ambii. De ce atunci nu există în creştinism nici un preot femeie? Nu oare din cauză că cineva a vrut ca noi să vedem lucrurile într-un fel care acum apare tot mai eronat, tot mai defect? Cum ar fi dacă am şti că Dumnezeu nu doar e sub fiecare piatră, ci e fiecare piatră, fiecare copac, fiecare animal, pentru că nimic altceva nu poate fi decât Dumnezeu. Iar ştiinţa ne-a demonstrat asta cu vârf şi îndesat: la nivel molecular, la nivel atomic, suntem cu toţii doar energie care vibrează, mai lent sau mai rapid, dar acelaşi lucru: energie. Rămâne doar ca fiecare din noi să ne redescoperim, în singurătate sau alături de ceilalţi, adevărata natură superioară, să ne aducem aminte că suntem conştiinţă eternă, iubire fără sfârşit.