Steve McCurry – Pelerin

Deşi structurate ca reportaje, seriile lui Steve McCurry au un lirism incontestabil, care face dificilă încadrarea autorului într-un gen anume. Arta sa descrie capacitatea naturală a sufletului de a galvaniza rănile trupului. Între două extreme, una în care frumuseţea vine obligatoriu împachetată în şerbet şi o alta în care obiectivul caută insaţiabil orori, fotografiile lui Steve McCurry – plasate în locul geometric al eseului, reportajului şi portretului – li se adresează cu precădere celor care mai cred că viaţa este posibilă în această dimensiune. Oamenii lui Steve McCurry sunt dislocaţi geografic, religios şi politic, goniţi şi persecutaţi în toate felurile. Ca şi ochii de un albastru calcinat ai lui Sharbat Gula, personajele sale au un ceva impersonal, de oglindă perfect polizată, în care grăuntele de jar se mai poate ghici cu greu, sub stratul gros de cenuşă. Printre exilaţi, McCurry ne reaminteşte cu maximă blândeţe că pelerin este nu numai cel privit, ci şi cel care priveşte, că nu suntem în această lume decât o clipă, că mâine plecăm.

FOTO: Steve McCurry

INTERVIU: Nicolaie Ardelean

Steve McCurry

PHOTO magazine: Cum aţi ajuns în aceste locuri atât de îndepărtate prin exotismul lor, pentru un cetăţean al lumii civilizate?

Steve McCurry: Mă interesau ţările străine şi alte culturi. De fapt, pur şi simplu voiam să văd lumea. La 27 de ani, vedeam India pentru prima dată; înainte mai fusesem în Africa, dar şi în Europa.

PHOTO magazine: Aţi fost martorul multor tragedii, de proporţii naţionale. Ce v-a impresionat cel mai mult? Există vreun element comun al reacţiei omului la agresiune?

Steve McCurry: Cred că toate au în comun rezistenţa, forţa, persistenţa. În primul rând însă, puterea de a supravieţui în condiţii ostile, că e vorba de război, foc sau apă. M-a frapat de fiecare dată ceea ce îi face pe oameni atât de asemănători, oriunde m-am aflat. Există o umanitate profundă care le e comună tuturor, cu toţi vrem să fim iubiţi şi respectaţi. Cei care vorbesc despre un rău inerent naturii umane s-ar putea să aibă şi ei dreptate. Oricum, e vorba de milenii de condiţionări.

PHOTO magazine: Vă rugăm să ne relataţi ceva despre călătoria pe care aţi făcut-o în Tibet. Ştim că l-aţi cunoscut pe Dalai Lama.

Steve McCurry: L-am întâlnit de multe ori. Dalai Lama e liderul comunităţii buddhiste din Tibet, dar pentru tibetani e mai mult, e un reper şi un simbol. În ciuda consideraţiei deosebite cu care e înconjurat, rămâne un om de mare smerenie. Revoluţia culturală pe care China a promovat-o şi în Tibet a constituit un mare dezastru, dar cred că un pericol mai mare pentru soarta Tibetului e lumea modernă şi globalizarea.  Agentul modernizării Tibetului e tot China, iar dezvoltarea înseamnă multă industrie, transport masiv, migraţie a forţei de muncă, or expresia „calitate a vieţii” are în Tibet un înţeles cu totul diferit faţă de alte ţări ale lumii.

PHOTO magazine: Cum s-au petrecut lucrurile când aţi fost atât de aproape de a vă pierde viaţa, în India?

Steve McCurry: Era un grup de bărbaţi tineri, cred că băuseră ceva şi probabil nu au fost încântaţi să mă vadă cu aparate foto. Cred că erau pur şi simplu puşi pe harţă şi le-am părut o ţintă uşoară, de care puteau să se ia.

PHOTO magazine: Nu le purtaţi pică în vreun fel?

Steve McCurry: Nicidecum, a trecut multă vreme de atunci, iar viaţa e prea scurtă să ţi-o ocupi cu astfel de lucruri.

PHOTO magazine: În ciuda sărăciei în care trăiesc toţi aceşti oameni, pare să nu le lipsească un echilibru devenit tot mai rar.

Steve McCurry: Oamenii tind tot mai mult să se restrângă într-o singură direcţie, ceea ce îi face mărginiţi şi unilaterali. Se centrează asupra maşinii, a îmbrăcămintei pe care o poartă, se gândesc la o casă mai mare. Cred că asta constituie într-adevăr o problemă, faptul că pe oameni îi preocupă înainte de orice obiectele, proprietăţile, nemairămânând loc pentru grija de a face din lume un loc mai bun. Din acest punct de vedere, ţara care m-a impresionat cel mai mult rămâne Tibetul. Credinţa dominantă în Tibet este buddhismul, elementul central al acestei religii e compasiunea şi, prin aceasta, dorinţa de a face din pământ un loc mai primitor. Peisajul tibetan este şi el fascinant prin el însuşi, iar tibetanii sunt un popor ospitalier şi plin de bunăvoinţă, în majoritate. Cred că întreaga lume are avea de câştigat dacă şi-ar oferi răgazul să-i cunoască mai îndeaproape.

Cred că oamenii nu mai îşi fac timp să se cunoască unii pe alţii. E păcat, pentru că se pierde ceva esenţial. Dacă am putea vizita aceste locuri şi lua contact cu aceşti oameni, ambele părţi ar avea mult de câştigat, ar fi un ajutor real. Din păcate, oamenii nu numai că nu au timp, dar nici interes şi curiozitate. La toate se mai adaugă suspiciunea în faţa străinului, dar asta ţine deja de firea umană.

Pe de altă parte, barierele şi distanţele devin tot mai mici, iar educaţia şi călătoriile pot remedia ceva.

PHOTO magazine: Când s-a întâmplat să fiţi martorul unor nedreptăţi, aţi simţit impulsul de a interveni? Vă este greu să rămâneţi neutru? V-aţi implicat vreodată? Ar trebui fotoreporterul să se implice sau nu?

Steve McCurry: Dacă e vorba de confruntări, nu cred că fotoreporterul trebuie să se implice. Dacă o faci, dacă te aliniezi la vreuna din părţi şi te revolţi în vreun fel, îţi pierzi credibilitatea, oamenii nu vor mai avea încredere în tine. Încearcă să-ţi păstrezi echilibrul şi să fii fair. Asta nu trebuie însă să excludă însă empatia şi înţelegerea.

PHOTO magazine: Care ar fi cel mai importantă recomandare pe care aţi da-o cuiva care se decide să practice fotojurnalismul?

Steve McCurry: Cred că îţi trebuie în primul rând o anumită curiozitate şi deschidere faţă de lumea din afara ta, trebuie să fii dispus să lucrezi mult, literalmente, să ai multă energie şi resurse interne…

PHOTO magazine: Spirit de sacrificiu? Ştim că nu o dată aţi scăpat teafăr printr-o minune…

Steve McCurry: Nicidecum. Cel puţin, nu în cazul meu. Îmi place prea mult ceea ce fac ca s-o asociez în vreun fel cu sacrificiul. La viaţă ne raportăm fiecare în manieră personală; ceea ce e perfect pentru unul poate să nu funcţioneze defel pentru altul. Oricum, dacă ţi-ai descoperit o pasiune pentru fotografia de reportaj, dă-i curs.

PHOTO magazine: De unde vă extrageţi forţa care vă împinge înainte? Simţiţi că e vorba de o misiune de îndeplinit?

Steve McCurry: Mă concentrez permanent asupra fotografiei, am câteva proiecte la care lucrez în paralel, iar ocazional conferenţiez sau ţin cursuri pentru studenţi.  Faţă de începuturi, am ajuns să apreciez mai mult viaţa sub diferitele ei aspecte şi cred că am câştigat ceva în sensul viziunii de perspectivă.

PHOTO magazine: De ce insistaţi în imagini mai ales pe portrete?

Steve McCurry: Feţele oamenilor m-au interesat întotdeauna, mai mult decât peisajele, să spunem. În ciuda unui tipar comun, varietatea feţelor şi trăsăturilor este uimitoare. Pe lângă diversitate, există tipare comportamentale foarte diferite. În plus, simplul chip al unor oameni are de spus o istorie senzaţională.