Pe urmele locomotivei cu aburi

Publicat in Aug 19, 2011

Ca să prinzi mocăniţa pe Vaser, trebuie să te trezeşti dimineaţă devreme. Înarmat cu toată aparatura foto pe care o deţii şi cu ochiul şi declanşatorul în aşteptare, te îndrepţi către fostul depou CFF Vişeu, visând la aburii care o să te învăluie, la sunetul fluierului şi la zgomotul cadenţat al roţilor care se vor prelinge pe şine.

Text: Bogdan Adrian Stănescu, Foto: Bogdan Adrian Stănescu, Vlad Mereuţă

Bogdan Adrian Stănescu

născut în 1981 la Târgu Mureş
fotografii, desene şi texte pe pagina personală, www.fixpix.ro

Vlad Mereuţă

născut în 1983 în Satu Mare
student în domeniul informaticii
fotografii expuse pe site-ul personal www.mereuta.com

Sâmbătă dimineaţă şi e ora cinci şi jumătate. O idee răzleaţă îţi trece prin minte şi te face să te întrebi dacă nu cumva eşti un pic sărit de pe fix, pentru că ai fost în stare să călătoreşti patru ore cu trenul noaptea doar pentru a-ţi petrece încă şapte ore bune în vagonul altui tren, fără o destinaţie precisă. Însă gândul îţi dispare aproape instantaneu, în momentul în care un fum alb şi gros se iveşte în depărtare, ridicându-se ca o nălucă din orizontul caselor din Vişeu. Iuţeşti pasul, însă dezamăgire totală: fumul se ridică doar din hornul unei fabrici. Nici gând de mocăniţă, şi-ţi continui drumul prin dimineaţa răcoroasă. Iar dimineaţa devreme, la pas în Vişeu de Sus, nu are nimic de-a face cu pitorescul – oraşul arată ca un loc părăsit de suflete. Însă oamenii probabil dorm, căci până la urmă e sâmbătă dimineaţa! După un pic de orientare turistică, îţi apare în cale prima vietate locală, care, în schimbul unei ţigări, te îndrumă către… „Mocăniţă? Ăăă… Depoul CFF… În dreapta pe acolo şi o ţineţi tot înainte”.

„Biletul pentru călătia cu mocăniţa costă 25 de lei noi. Apoi totul e poezie…”

Ajuns la ora 6 în depoul Căii Ferate Forestiere, te învârţi printre ceferişti care de o viaţă fac acelaşi lucru, îmbrăcaţi la fel, cu aceleaşi deprinderi şi vocabular, printre cele patru locomotive cu aburi de linie îngustă. Muncitorii nu par deranjaţi de aparatul de fotografiat, ca şi cum în fiecare dimineaţă ar poza la fel de dezinvolţi în timp ce îşi fac treaba.

Deşi aparent pitorească pentru turişti, viaţa în zona Vaser nu este deloc uşoară. Nea’… Vasile (poţi pune orice nume, mai ales dacă ai uitat să îl întrebi cum îl cheamă) îţi va povesti probabil, în timp ce face controlul locomotivei Cozia-1, cum de treizeci de ani lucrează în acelaşi loc, iar viaţa e grea, la fel de grea pe cât sunt preţurile de mari. Îţi va povesti apoi de Măriuţa, cea mai îngrijită dintre locomotive. O scot la plimbare doar în situaţii deosebite, de exemplu când se filmează vreun film de epocă. Un alt meşter îţi povesteşte cu mândrie că Măriuţa e atât de bine întreţinută, încât dacă tragi o dungă cu şerveţelul curat pe carcasa locomotivei, şerveţelul va rămâne la fel de alb. O afirmaţie destul de îndrăzneaţă, luând în considerare atmosfera întunecată de depou de cale ferată în care lucrurile dormitează sub un strat negricios de cenuşă şi praf, amestecate cu motorină. Dacă Măriuţa e într-adevăr curată, ei bine surorile ei nu sunt: Cozia-1, 764.469 şi 763.193 (fosta Moldoviţa) se folosesc zilnic pentru exploatarea lemnului de pe valea Vaserului.

„Un alt meşter îţi povesteşte cu mândrie că Măriuţa e atât de bine întreţinută, încât dacă tragi o dungă cu şerveţelul curat pe carcasa locomotivei, şerveţelul va rămâne la fel de alb.”

Cele trei locomotive ale fostului CFF Vişeu, ulterior devenit „SC Vişeuforest” şi actuală proprietate a „R.G. Holz”, robotesc de zor pe vale în sus şi-n jos, ducând vagoanele goale şi întorcându-se cu ele pline de buşteni. Pe lângă vagoanele pentru lemn, în funcţie de numărul de turişti sosiţi, la garnitura trenului care merge la Făina se adaugă unul sau mai multe vagoane, în care turiştii vor fi purtaţi într-o călătorie cu unul dintre cele mai încântătoare mijloace de transport. Asta în cazul în care le plac trenurile!

Două ore mai târziu după debarcarea în depoul Vişeu de Sus, odată cu lumina crepusculară, apar şi şefii de echipă: „Cine-s ăştia?” „Suntem fotografi.” „Şi ce faceţi aici?” „Fotografiem” „Aha!” Şi-atunci, la insistenţele ferme şi puţine ale adevăratului portar al instituţiei (şi nu cel ce te-a lăsat să intri),, îţi iei aparatul foto în spinare şi te duci acolo unde au voie să stea turiştii, adică în gara CFF, unde deja sunt strânse câteva familii care aşteaptă Mocăniţa. Biletul pentru călătoria cu mocăniţa costă 25 de lei noi. Apoi totul e poezie…

În timp ce fumul care iese din coşul locomotivei se aranjează şi se descompune mirific în atmosferă, iar mecanicul nonşalant o struneşte cu graţia necesară deplasării unei locomotive cu aburi, te desprinzi de restul turiştilor şi încerci să surprinzi momentele epice ale călătoriei pe linia cu ecartament de 760 de mm.

Ai să observi că „iuţeala maximă de 30 de kilometri / oră” te va împiedica de multe ori să tragi un cadru clar, hurducăturile vagonului propagându-se până în cele mai neştiute colţuri ale corpului tău şi ale obiectivului aparatului foto. Însă nu trebuie să te impacientezi, fiindcă locomotiva cu aburi are două pofte lăuntrice care trebuiesc alimentate constant: apa şi focul. În viscerele bătrânei şi negre locomotive încap 3 tone de apă, pe care o va soarbe cu nesaţ din lacurile şi pârâurile de pe drum, în cele trei opriri pe care le face, iar opririle îţi vor oferi răgazul şi stabilitatea necesară realizării „cadrelor ratate”.

25 de kilometri mai departe, îţi dai seama însă că ai epuizat toate momentele-cheie din călătorie şi aştepţi să se întâmple altceva. Singura speranţă a unei schimbări de situaţie stă în răspunsul la întrebarea „Oare ce-o fi la capătul drumului?”

Încă 16 kilometri de drum şi dai şi de
răspuns: la capătul drumului nu e nimic. Ai ajuns, te dai jos, eşti la 3 kilometri de Ucraina, te învârţi o oră prin împrejurimi şi te sui înapoi în acelaşi vagon care te va întoarce de unde
ai plecat. Probabil că ai să dormi pe drumul de întoarcere. Dacă nu, ai să surprinzi manevrele ingenioase prin care se adaugă vagoanele lăsate în urmă, acum burduşite cu buşteni, sau modul în care „frânarii” (cei care se ocupă de frânarea vagoanelor la mersul în pantă) ajută la deplasarea corectă a trenului.

Încă trei ore de coborâre şi te apropii vertiginos de Vişeu de Sus. Fericire mare pe toţi turiştii, când lumea îşi regăseşte semnalul lăsat cu greutate în urmă. Deconectarea s-a sfârşit.

Eşti din nou conectat la viaţa modernă.