Paravane de mătase, de apă, de aripi, de tul…

„Libertatea e rezultatul educaţiei în sfera posibilului.Am mai inserat această minunată definiţie semnată Gabriel Liiceanu în paginile revistei. Vorbeam atunci, ca şi acum, despre curajul de a privi lumea altfel, doar puţin altfel, aşa cum, de exemplu, priveşti o eclipsă prin filtrul unei lentile fumurii. Un eveniment cosmic privit printr-un ciob de sticlă. O nevinovată şmecherie vizuală, în complicitate cu ochiul nostru cuminte. Filtre şi lentile – această recuzită minimală şi uzuală pentru orice fotograf e suficientă să înfăptuiască miracolul transfigurării, al ecloziunii, adică al ieşirii din tiparele „gata făcute” ale lumii. Aceeaşi lume, privită altfel, devine altceva. Dar dacă acestor filtre de ordin tehnic li se alătură filtrul tehnicilor aspre ale autodisciplinării văzului, atunci libertatea de a experimenta primeşte o altă dimensiune, cu adevărat credibilă. Pentru că aceasta poate fi cauţionată numai atunci când e vorba de un curaj educat! şi nu oriunde, ci la altitudinea rarefiată a posibilului. Doar de acolo filtrele se pot transforma în paravane de mătase, de nori, de bule, de raze de lună, de apă, de muselină… Acesta este motivul pentru care frontispiciul experimentelor vizuale ale lui Hiroshi Watanabe şi Peter Hapak cere, la rândul lui, să-i fie asociată această definiţie a libertăţii.
Căci tocmai pentru a simţi din plin gustul libertăţii (bunul-gust al libertăţii, ar spune domnul Liiceanu), japonezul foloseşte, àla Matisse, paravane de mătase sau din aripi de porumbei, iar ungurul, paravane acvatice. Unul îşi disciplinează euforia vizuală în camera obscură, uitând de „şcoala sadică de tip japonez” (cum o defineşte Harris Walmen, care ştie el ce spune!), celălalt, prin experimente „in utero / in vitro”, în vitrina cu amfibieni a celor patru pereţi de sticlă.

Camera obscură şi camera fluidă.

Camera obscură separă lumina de întuneric.

Camera acvatică separă graţia de gravitaţie (o citez pe Simone Weil).

E limpede că, în aceşti termeni neconcesivi, nu este mare nevoie de un PC. Când te raportezi la forţele esenţiale ale unui întreg univers vizual, când tai la încheietură înlănţuiri duale, atunci jocul cromatic al lumii sau jocurile din computer land nu ţi se mai par seducătoare. Seducător devine jocul amoros dintre geometria cubului şi evanescenţa apei, sau dintre umbră şi paravanul ei. Sunt jocuri seducătoare, dar şi riscante, asemeni aceluia dintre tăişul bărbat şi lama-femelă a sabiei unui samurai.
Ramona Novicov, critic de artă

http://www.photomagazine.ro/2011/09/08/hiroshi-watanabe-lectia-daikatana