David Maisel – oraşul îngerilor

Cetăţeanul obişnuit locuieşte în oraşul modern ca un cosmonaut într-o staţie orbitală. Apartamentul cu temperatura reglată prin termostat, biroul din imobile futuristice, automobilul climatizat şi vagoanele de metrou îl plimbă printr-o reţea artificială de tuburi, iar lumea reală o cunoaşte prin ecranul de televizor, venerat ca o poartă stelară. Martorul căruia i se încredinţează viziunea de perspectivă va vedea în aglomerările urbane un sistem modular, cu celule nediferenţiate, care proliferează fără măsură, terminându-se în halde de steril. Dacă în ţările care încă nu şi-au trăit viitorul, periferia înseamnă suburbia veselă şi înfloritoare, locuită de familii standard, care se străduie să semene cât mai mult între ele, în metropola lui David Maisel nu există nicăieri un acasă, pentru că a dispărut orice idee de centru. Oamenii se mişcă pe trasee de circuit electric, resorbiţi complet de măruntaiele unui organism cibernetic.

Foto: David Maisel, interviu: Nicolaie Ardelean

PHOTO magazine: Subiectele pe care le abordaţi nu sunt cea mai bună pledoarie pentru sistem şi nici nu consonează prea mult cu repertoriul partizanilor dezvoltării economice.

David Maisel: Proiectul „Oblivion” a survenit ca un fel de epilog al seriei „Lake Project”, urmărind ce se întâmplă atunci când un mediu este adus la extincţie şi în ce se transformă acesta, dar a fost realizat în vremile de după 11 septembrie. A explora o conurbaţie din perspectivă aeriană pur şi simplu nu mai era acelaşi lucru, dacă era s-o faci înainte de această dată. Obţinerea permisului de survol al oraşului a fost foarte dificilă. Se vorbea numai despre posibilitatea ca un aparat de zbor să aducă din aer un alt Armagedon.

Eram de mai multă vreme fascinat de maniera în care organismele de tip militar supraveghează America, între frontiere. Când am început, în urmă cu mai mulţi ani, să studiez diagrame aeronautice şi hărţi topografice ale Vestului Statelor Unite, mi-am dat seama că foarte mult teritoriu, ca şi zona aeriană corespunzătoare, a fost delimitat şi restricţionat, pentru operaţiuni militare. Ceea ce se întâmplă dincolo de aceste limitatoare nu e pentru nasul cetăţeanului oarecare. Imaginile obţinute prin survol sunt ale unor porţiuni din zone restricţionate atât în sens militar, inaccesibile pentru incursiuni obişnuite, dar şi într-un sens mai larg, întrucât în imaginarul nostru despre peisajul contemporan american nu intră informaţii despre astfel de locuri. Din văzduh, chiar şi în această eră a democratizării spaţiului aerian, graţie browser-ului Google Earth sau altor forme de imagistică prin satelit, reprezintă un privilegiu, ţi se oferă o perspectivă privilegiată, de neimaginat anterior. Întrebările care se sucită sunt nu numai „cum arată ceea ce până acum era nevăzut?”, ci şi „cine controlează ceea ce poate fi văzut şi ce trebuie ascuns de ochii oamenilor?” Am ţinut să aduc o răsturnare de perspectivă cu privire la actul survolării, care este eminamente unul de supraveghere, şi să sugerez că şi cetăţeanul poate supraveghea activitatea guvernului său.

Cu cât te apropii mai mult de un sit industrial, cu atât acesta e mai susceptibil de o abordare poetică, deschizând mai multe posibilităţi ale subiectului de a se cristaliza. Fotograful Walker Evans vorbea despre farmecul pe care îl presupun tocmai subiectele pe care îndeobşte le respingi din punct de vedere estetic, or seria Black Maps se înscrie tocmai în această perspectivă. Julie Bargmann, un arhitect peisagist, a consacrat formula „frumuseţe toxică”. Exploatările miniere de suprafaţă, bazinele de dejecţie, pădurile rase, câmpurile pe care s-au deversat cianuri şi alte zone asemenea pe car ele-am fotografiat formează un fel de terra incognita care degajă tocmai o astfel de frumuseţe toxică. Sunt tot mai preocupat de un univers clinic, văzut ca mijloc de a accesa o anumită angoasă căreia nu îi lipseşte frumuseţea, pentru a face o artă din elemente reale, care se ocupă de o lume imperfectă. După cum spunea Werner Herzog, „Natura va avea grijă să ne ordoneze.”

PHOTO magazine: De ce „Oblivion”?

David Maisel: Este titlul unui roman al lui David Foster Wallace. Spre lucrările acestui scriitor – care, din păcate, s-a sinucis chiar în acest an, făcând un pas decisiv spre uitarea finală – m-a atras faptul că surprind obsesiv o anumită apatie pe care o manifestăm ca societate, rudă bună cu plictiseala, şi un soi de uitare colectivă a trecutului şi istoriei.

PHOTO magazine: Zonele urbane inspiră un magnetism paradoxal, locuitorii lor fiind fascinaţi şi în egală măsură resimţind repulsie faţă de ele. În ce măsură metropolele moderne urmează un tipar asemănător?

David Maisel: „Oblivion” conţine numai fotografii cu Los Angeles. Deşi este vorba de un anumit oraş, ele pot fi percepută ca reunind o serie de trăsături generalizate care guvernează orice megalopolis contemporan.

Los Angeles, în special, este un oraş american emblematic pentru ideea modernă de spaţiu, ce poate fi asociat cu amplificarea unei stări de anxietate socială colectivă. Într-un elan nevrotic de extindere, oraşul trasează o topografie a alienării, fricii şi disperării. Naşterea conceptului radical de spaţiu urban a fost o temă centrală a avangardei de la începutul secolului XX, care a invocat modernitatea, pentru a scăpa de tirania istoriei. Acum ştim – cu o certitudine care altădată ar fi fost de neimaginat – că nu poţi scăpa de constrângerile istoriei.

Percepţiile noastre sunt condiţionate de poziţia pe care corpurile noastre le ocupă în spaţiu. Celor care îşi edifică locuinţa în galaxia urbană din Los Angeles, aflată în constantă expansiune, entitate fără periferie şi fără centru, ce le mai rămâne ca spaţiu psihologic securizant sau sanctuar? Privind de sus, din perspectivă aeriană, vom vedea encriptat în oraş un cod compus din elementele propriei noastre vulnerabilităţi: e o viziune pe care o ignorăm în permanenţă, în acelaşi timp sublimă, magnifică şi cu potenţial letal. Cum se adaptează populaţia oraşului la aceste aspecte ce descriu metropola modernă? În cartea „City of Quartz: Excavating the Future in Los Angeles”, Mike Davis notează că „anxietatea socială nu este decât o reacţie de neadaptare la schimbare. Chiar şi aşa, cine ar fi anticipat şi cine a reuşit cu adevărat să se adapteze la schimbările de proporţii atât de imense cum au fost cele înregistrate în sudul Californiei în ultimii 15 ani?”

Locuitorul din mediul urban al Californiei de Sud trăieşte acum în ceea ce Davis prezintă ca fiind metropola cu cea mai rapidă creştere din întreaga lume occidentală, „cu o suprafaţă construită având aproape dimensiunile Irlandei şi un produs intern brut mai mare decât al Indiei.” Pus să navigheze în acest tărâm dominat de anxietate şi alienare, dezvoltat după un pattern de dezvoltare urbană pe care sociologul Peter Plagens îl numeşte „ecologia noxei”, cetăţeanul care vine din afară îşi poate pune câteva din întrebările fundamentale ale timpului nostru: Ce înseamnă acasă şi unde se află un astfel de loc? Mai există spaţii securizante? Cum ne-am putea instala acolo? Poate că, interogându-ne în acest fel, putem începe să căutăm răspunsuri. Până atunci, aceste imagini invocă căutarea intermitentă a unui loc protector.

PHOTO magazine: Ce aparat de zbor aţi folosit pentru obţinerea imaginilor din acest ciclu? V-a fost atribuit exclusiv pentru proiect sau l-aţi răpit altor scopuri?

David Maisel: A fost un proiect care mi-a luat un an şi a implicat mai multe zboruri cu elicopterul deasupra Los Angeles-ului, , efectuate la foarte mare altitudine. Pilotul respectivului elicopter a mai lucrat pentru diverse agenţii de ştiri, dar pentru „Oblivion” am avut şansa de a lucra direct cu el. Am reuşit să scoatem de tot o trapă a elicopterului, eliberând un mai mare câmp vizual, şi am avut libertatea totală de a decide unde să fotografiem, la ce oră din zi şi la ce altitudine. Bineînţeles, a trebuit să fim în permanenţă în legătură cu controlorii de trafic aerian, care ne cereau frecvent să ne stabilizăm la o anumită altitudine sau să rămânem pe un anumit coridor de zbor o perioadă de timp, astfel încât cursele de pasageri şi alte aeronave să poată decola şi ateriza fără să interferăm.

Aş mai adăuga faptul că numai după efectuarea tuturor fotografiilor pentru acest proiect am început să experimentez cu printuri pe negativ ale versiunilor iniţiale. În timp ce vizualizam negativele seriei cu Los Angeles-ul, pe masa de lucru iluminată în transparenţă, mi-am dat seama că aceste clişee reprezintă de fapt imagini complete, sieşi suficiente din punct de vedere estetic, iar din acest punct s-a născut „Oblivion”. Negativul este esenţialul imaginii fotografice. În plus, o astfel de abordare mută accentul dinspre documentar spre o zonă metaforică, într-un oraş al umbrelor. Imaginile conotează suflul unei explozii post-nucleare sau o radiografie cu raze X, în orice caz a unui fenomen care a calcinat oraşul. Fotografiile acestea îmi evocă şi maniera de a transcrie pe hârtie proiectele arhitecţilor old school.

PHOTO magazine: Îi oferiţi privitorului mostre de ţesut dintr-un organism cibernetic. Anticipează aceste imagini un progres apocaliptic?

David Maisel: Ceea ce numim progres poate conduce în cele din urmă, la fel de bine, spre dispariţia noastră. Aceste imagini aeriene, chiar transcriind banalul, fixează o textură urbană profund desacralizată. În epoca de după 11 septembrie, în care ne plasăm acum, haosul şi catastrofa pot părea implicite în perspectivele urbane aeriene. A survola oraşul la mare înălţime, în 2004, când a fost realizată această serie, părea aproape un gest de nesupunere civică. Mai mult sau mai puţin intenţionat, imaginile par să conţină indicii profetice privind o conflagraţie viitoare. Poate că acesta este motivul pentru sentimentul de nelinişte, claustrofobie şi angoasă sinestezică pe care aceste imagini le-ar putea induce. Sau poate că e vorba de expansiunea fără limite, de multiplicarea unui vid care umple cadru după cadru, oraşul metastazând neîncetat, acest sentiment provocând o groază în creştere.

Prin urmare, nu cred că „progres” este un cuvânt care s-ar putea asocia cu vreuna din aceste locaţii sau situaţii. Fără să ţin să par cu totul negativist sau nihilist, cred că umanitatea e cu ceva mai mult decât o scânteie de-a lungul întregii istorii. Şi cred că e absurd să o consideri altfel. Într-adevăr, aceste imagini înfăţişează catastrofe de proporţii diferite, dar ele sunt destinate a fi imagini metaforice în egală măsură în care sunt şi documente vizuale.

În distopie

PHOTO magazine: Cum se raportează publicul care v-a văzut lucrările la aceste printuri ale dvs., de mari dimensiuni?

David Maisel: Când am început primele imagini aeriene, în urmă cu aproximativ 25 de ani, făceam printuri mici, de circa 25 centimetri pătraţi. Formatul transmitea ideea de obiect preţios, în genul miniaturilor, foarte personale şi detaliate, ca gravurile lui Dürer. Pe la începutul lui 1990, am încercat să le printez la dimensiuni cât mai mari. Am vrut ca privitorul să fie copleşit de imaginile mărite la scală, pentru a amplifica şi a induce un sentiment de dezorientare. Mărirea la scală a acestor printuri cu imagini aeriene încurajează o reacţie psihologică asemănătoare celei traversate în faţa picturii abstracte, fotografia devenind atât metaforă, cât şi document, sau mai degrabă un nou hibrid al celor două. În alt sens, lucrarea devine mai filmică, în măsura în care privitorul este mai degrabă absorbit de imagine, şi nu doar o priveşte din afară.

Când aceste imagini aeriene sunt publicate sau expuse, în mod intenţionat sunt zgârcit cu informaţiile cu privire la problemele de mediu pe care subiectele le presupun. Când expun imaginile din The Lake Project, de exemplu, care arată descompunerea Lacului Owens, lucrările sunt etichetate doar cu un număr, în loc de un titlu propriu-zis. Numele proiectului nu descrie nici locaţia lacului, nici complicata sa istorie. Intenţia mea este ca stimulul vizual să se constituie într-o sursă primară de informaţii şi de experienţă pentru privitor.

Cred că publicul e în primă instanţă fermecat de unele aspecte ale lucrărilor mele, de linii, de forme sau – în alte serii decât „Oblivion” – de culori, numaidecât după aceea simţindu-se într-un fel trădat, deoarece s-a lăsat sedus de măreţia a ceea ce nu e decât un dezastru ecologic.

Acest proces secvenţial, de seducţie şi trădare, îi supără pe unii privitori, care susţin că aş insinua prin aceste lucrări că frumuseţea nu-i este străină catastrofei. Personal, cred că receptarea frumuseţii ţine de un mecanism complicat. Frumuseţea este o componentă a sublimului şi este întotdeauna atinsă de aripa spaimei.

Cred că suntem complici în ambele sensuri, cu privire la aceste imagini, atât în sensul frumuseţii, cât şi al ororii. În textul „Notes on Beauty”, eseistul Peter Scheldahl spune că „rezistenţa pe care o opunem constant, în momentul în care ne confruntăm cu frumuseţea în realitate, se explică prin dezamăgirea legată de eşecul frumuseţii de a salva lumea. Asociem frecvent experienţele legate de frumos cu marile noastre speranţe, cum ar fi aceea că, într-o zi, dacă nu cumva de îndată, acesta va vindeca rănile şi ranchiuna lumii.” Şi, se grăbeşte Peter Scheldahl să precizeze, „asta nu se întâmplă niciodată”.

Compuşii unei acuarele

PHOTO magazine: Destinul Lacului Owens seamănă foarte mult cu cel al Mării Aral. Cum s-a ajuns la intervenţii cu consecinţe atât de severe?

David Maisel: Comparaţia cu Marea Aral rezistă. „Lake Project” (2001-2003) include imagini efectuate deasupra site-ului Owens, care a fost până nu demult o suprafaţă de apă de 200 de mile pătrate în California, în estul Munţilor Sierra. După ce rezervele lacului s-au epuizat, pentru a aproviziona cu apă Los Angeles-ul, bazinul rămas gol a devenit cea mai mare acumulare de materii poluante din Statele Unite, emanând anual circa 300.000 de tone de cadmiu, crom, arsen şi alte substanţe cancerigene, spulberate de vânturi. Concentraţia de minerale în restul de apă din Lacul Owens este foarte ridicată, iar activitatea microorganismelor bacteriene de aici conferă lichidului o culoare roşie-sângerie.

„Terminal Mirage” conţine imagini efectuate deasupra bazinului Great Salt Lake, unde se efectuează excavaţii pentru obţinerea a diverse minerale, în paralel deversându-se aici reziduuri rămase de la un incinerator de arme chimice ieşite din perioada de garanţie. Tot aici sunt şi imagini ai unuia din cei mai mari poluanţi industriali ai Americii, ale cărui emanaţii periodice înseamnă aproape o sută de tone de clor pe zi, adică un nor concentrând majoritatea emisiei de clor la nivel naţional. Bazinele de deşeuri din unele instantanee ale „Terminal Mirage” au un conţinut de dioxină însemnând 170 părţi la miliard, în condiţiile în care normele impun operaţiuni de epurare începând de la nivelul de o parte la un miliard.

PHOTO magazine: Proiectele dvs. cresc unul din celălalt, prin vase comunicante.

David Maisel: Nu am premeditat o anume construcţie, dar de multe ori conexiunile pur şi simplu irup la suprafaţă. Şi le descopăr când abordez un nou subiect. Bineînţeles, sunt toate sunt imagini efectuate din spaţiul aerian şi referindu-se la teme cum ar fi exploatarea terenurilor, chestiuni de mediu şi dezvoltare durabilă. Mai de curând, în seria „Library of Dust”, inclusă într-un album monografic scos de Chronicle Books, am fotografiat recipientele de cupru ce conţin rămăşiţele cremate ale foştilor pacienţi ai unui spital psihiatric. Materialul recipientelor intră în reacţii chimice cu conţinutul lor de cenuşă, iar la suprafaţa acestor urne de cupru înfloresc incrustaţii minerale. Doar mai târziu mi-am dat seama că o bună parte din materialul meu fotografic efectuat de la bordul elicopterului, începând cu vulcanul Saint Helens, pe care l-am fotografiat la mijlocul anilor ’80, are legătură de fapt tot cu cenuşa, praful şi mineralele. Într-un anumit sens, acestea par să constituie ingredientele pe acre mi se fundamentează întregul demers fotografic pe care l-am făcut până acum.

La poalele vulcanului

PHOTO magazine: Pe linia impactului dintre natură şi cultură, vă găsiţi într-o companie ilustră de artişti contemporani. De câte voci e nevoie pentru atingerea unei mase critice?

David Maisel: Cred că vorbesc mai degrabă despre condiţia de azi a societăţii, iar sucombul ecologic spune multe despre starea acesteia şi sentimentele care o însoţesc. Acestea fiind spuse, admir mult artiştii care abordează în orice fel problemele din jurul lor – natura, peisajul, locurile originare, sustenabilitatea. Printre aceştia, fără nicio ordine, Robert Smithson, creatorul lucrării „Spiral Jetty”, care găseşte în peisajele cele mai oribile o sursă de energie infinită, apoi Gordon Matta Clark, demontând construcţii într-un demers arhitectural invers, Olafur Eliasson şi cartea sa „Surroundings Surrounded”, regizorul Terence Malick şi directorul de imagine Nestor Almendros, care şi-au dat întâlnire în filmul „Days of Heaven”, o povestire strălucită, cu o imagerie deosebită, Anselm Kiefer, poetul vizual al unei apocalipse transfigurate în vopsea, cocleală, plumb şi pulberi, Werner Herzog pentru filmele „Aguirre”, „Fitzcarraldo” şi „Lessons of Darkness”.

Dintre artiştii fotografi contemporani, Sophie Ristelheuber, cu un deosebit instinct al peisajului, văzut ca trup uriaş asupra căruia se exercită evenimente traumatice, Lynn Davis, cu icebergurile ei maiestuoase, Susan Deges, autoarea unor peisaje aproape neverosimile, cu râuri în bătaia lunii.

PHOTO magazine: Ce impuls vă împinge să faceţi fotografii pe care le arătaţi lumii?

David Maisel: Nu vreau să par didacticist şi mă feresc să fiu moralizator. Vreau ca lucrările mele să antreneze publicul, din punct de vedere vizual, dar să tragă propriile concluzii. Cred că, atunci când acest lucru se întâmplă, înţelegerea care derivă de aici este mai profundă decât aş putea eu s-o fac, recomandând un mod de lectură sau dirijând metabolismul mental al altora.

Emmet Gowin, care mi-a fost profesorla Princetonîntre 1983 şi 1984, m-a invitat cu generozitate să-l însoţesc într-o călătoriela Muntele SaintHelens. Luând act de forţa destructivă uriaşă a vulcanului şi văzând efectele industriei prelucrătoare a lemnului, care a ras păduri întregi, am receptat primele elemente care mi-au coagulat o anumită atitudine. Aveam 22 de ani, iar cele câteva zile petrecute la poalele vulcanului mi-au stabilit cursul pentru mulţi ani de atunci încolo. Acea ieşire m-a învăţat cum să-mi concep un proiect de amploare, cum să mă abandonez acestuia şi cum să mă lupt ca să-l apăr.

În fine, a fost o bună ocazie de a aborda lucruri mult mai importante decât persoana mea, subiecte pentru care merită să lupt şi care pot da un înţeles existenţei mele.