O privire dincolo de infinit

Ceea ce percepem cu privirea depinde de unghiul sub care privim. Privirea este cea care creează realitatea în mintea celui ce priveşte. Astfel, eu când fotografiez, intenţionez să plăsmuiesc şi să transmit privitorului o anumită modalitate de a privi lucrurile. Când fotografiez, mă simt ca un ucenic, pasionat nu atât de tehnica fotografică în sine, cât de diferitele posibilităţi ce mi se oferă, de a privi realitatea şi de a le împărtăşi şi altor semeni noile priviri.

De pe marginea abisului infinitului, privirea – nu numai cea a fotografului, ci şi (sau mai ales) a celui ce observă fotografia – poate face ca tot ce există să înceteze să mai facă acest lucru, precum şi ca tot ceea ce încă nu există să capete fiinţă. La marginea infinitului, privirea devine creatoare. Privirea este cea care face ca ceva anume să existe sau să nu existe. Sau să existe şi să nu existe, în acelaşi timp. Eu trăiesc arta fotografiei nu ca pe o simplă reproducere a unei presupuse realităţi obiective, cu ca o repetiţie a creaţiei. Privirea fotografului creează o realitate. Aşadar, privirea sa este de maximă importanţă, ca şi dexteritatea sa în ceea ce priveşte manevrarea aparatului de fotografiat şi a diferitelor dispozitive tehnice.

Însă şi mai importantă este privirea celui care admiră fotografia. La urma urmelor, o fotografie nu este altceva decât un ansamblu de forme, culori, lumini şi umbre… O constelaţie strălucitoare de lumini, congelate pe suprafaţa hârtiei. Privirea observatorului este cea care dă viaţă din nou formelor iluminate deja de privirea fotografului. Acesta este momentul magic al producerii comunicării între fotograf şi spectator, o comunicare între priviri, între suflete, la limita infinitului cel fără de limite. Privirea despre care vorbesc nu este cea realizată fizic, prin intermediul vederii oculare, deşi are, într-adevăr, nevoie de aceasta, pentru a se exprima. Eu mă refer mai ales la ceea ce ţine de privirea interioară, cea realizată prin intermediul inimii.

Realităţile exprimate de fotografiile mele au fost surprinse cu asemenea priviri din inimă, putând fi, la rândul lor, percepute numai prin intermediul unor priviri de natură similară.

De la privire la privire, de la inimă la inimă.

Dokusho Villalba

CITAT

„Am început a privi lumea prin vizorul unui aparat de fotografiat în anul 1998. În acelaşi an am început să studiez cu cei doi profesori ai mei, Luis Nobrega şi Efrain Pintos, ambii fotografi din Santa Cruz de Tenerife, Insulele Canare. Ei au fost cei care m-au învăţat «să scriu cu ajutorul luminii». De atunci îmi dedic clipele libere studiului fotografiei şi captării de noi viziuni şi maniere de abordare a acestui minunat şi misterios univers. Am început folosind un modest aparat Pentax MZ 50, cu obiective de 35-80 şi de 80-200, tot de Pentax; apoi am lucrat mai mulţi ani cu un aparat Nikon F80, cu obiectiv de 70-300, şi cu un Nikon F75, cu obiectiv de 28-80. De mai mulţi ani utilizez un Canon EOS S20, cu diferite obiective Canon.”

Dokusho Villalba

Maestru zen, scriitor şi filosof, Dokusho Villalba este fondatorul Comunităţii Budiste Soto Zen Spaniole, al Templului Budist Luz Serena, fiind unul dintre cei mai cunoscuţi militanţi pentru integrarea spiritualitaţii orientale cu cea occcidentală. La Templul Luz Serena din Valencia conduce sesiuni de meditaţie zen cu sute de participanţi din toată lumea. În conferinţele şi workshop-urile sale de meditaţie pe care le ţine în întreaga Europă şi în America de Sud, integrează domenii precum psihoterapia şi spiritualitatea, ecologia şi tradiţiile şamanice, meditaţia zen şi artele vizuale. În 26-28 martie, acesta s-a aflat la Bucureşti, unde a susţinut o conferinţă publică şi un workshop de meditaţie zazen, girând şi lansarea ediţiei în română a cărţii „Zen – A fi în era globalizării”.  Dokusho Villalba este şi un pasionat de fotografie, cu ocazia vizitei sale în România împărtăşindu-ne ceva din perspectiva sa asupra acestui mijloc de expresie. (traducerea textului: Mihai Pirusca)