O privire dincolo de infinit

A spune că scopul principal al fotografiei este de a captura un moment anume, acel moment pe care unii l-ar numi „decisiv”, este fără îndoială o subestimare, după cum – pentru că acum ne aflăm pe teritoriul clişeelor – la fel de inexact este a afirma că o fotografie valorează cât o mie de cuvinte.

Asta pentru că ne aflăm în faţa unor simplificări – nu trebuie să uităm că acest „moment decisiv” nu ar exista în sine fără momentele de dinainte şi de după el sau că, în multe cazuri, cele o mie de cuvinte sunt o înşiruire de minciuni deghizate în adevăr, pentru că majoritatea oamenilor preferă să se supună simplei aparenţe.

Ceea ce văd este singura realitate în care ştiu să creadă, iar asta, în limbaj vizual, se aplică oricărui subiect, deoarece cei mai mulţi fotografi încearcă să documenteze realitatea lumii în care trăiesc, şi nu să o reinventeze.

Deseori, totul începe ca o simplă şi totuşi normală curiozitate: nu ştim în realitate mare lucru despre cum apărem în faţa celorlalţi şi simţim nevoia să confruntăm această nesiguranţă cu ideea generică pe care ne-am creat-o despre noi înşine. Desigur că există şi alte modalităţi, mai mult sau mai puţin „magice”, de a proba cine suntem, dar fotografia are avantaje evidente asupra altora, unul din acestea fiind urmele concrete pe care le lasă – pe hârtie, evident, dar şi asupra persoanei care o produce.  Este uimitor cum arta pe care o creezi poate deveni atât de obsedantă, mai intensă decât orice drog, hrănind imaginaţia.

Privind în urmă, în istoria artelor, ştim că portretul şi autoportretul, ca genuri, ne ademenesc în perimetrul speculativ al vizualului, pentru că reflectă înspre noi propria imagine în care timpul curge fără să rănească. În fapt, se întâmplă la fel atunci când privim portretele altora în raport cu ale noastre, cu acel amestec straniu de curiozitate şi spirit critic, pentru că nu putem fi siguri dacă am înţeles într-adevăr ce ni s-a livrat sau, dimpotrivă, în ce fel va fi receptat ceea ce noi la rândul nostru oferim.

Ajungem astfel la întrebarea fără un răspuns anume – căutarea acestei seducătoare iluzii care adastă dincolo de suprafaţă; la fel ca în „Căutarea timpului pierdut” al lui Proust, fotografia trebuie să fie dovada palpabila că eu am fost acolo, şi acesta eram eu, fără artificii, la acel moment din timp… Nu-i aşa? Dar această imagine va mai fi relevantă dacă, de pildă, eu am decis să mă re-inventez? Când am alunecat în acest spaţiu suprareal şi oare există cale de întoarcere dinăuntrul lui?

Astfel, pentru că eu sunt „sinele” în jurul căruia mi se învârte întreg universul, este evident că vanitatea – în formă de sfială sau, dimpotrivă, de egoism exacerbat – este foarte importantă în întregul proces de creaţie, pentru că ajută într-o oarecare măsură să ne punem la adăpost de efectele pe care le au trecerea timpului şi întâmplările din viaţă asupra noastră.

În ce mă priveşte, aş fi putut alege o cale simplă de expresie, dar pentru că fotografia este un mediu reflexiv şi mai ales pentru că sunt perfect conştient că înfăţişarea mea e departe de a fi perfectă, prefer să mă reinventez şi să aleg calea pictorială şi a experimentului. Am nevoie să recreez, „să manipulez” realitatea, cum ar spune unii, în mod constant, ca de un ritual necesar, menit să-mi ajute să interacţionez cu lumea din jur şi, poate, să readuc o doză de spiritualitate în gesturile mele.

Ne răsfăţăm fabricând imagini despre noi înşine, icoane despuiate pe care le oferim celorlalţi să le privească sau poate chiar să le adore, în speranţa de a naşte dorinţa şi de a o face să dăinuie pentru totdeauna, dincolo de propria noastră dispariţie. Vanitate, fără îndoială.

În cartea sa „The Denial of Death”, Rene Becquer completează aserţiunea foarte freudiana că sexul este principalul punct de referinţă al majorităţii acţiunilor noastre; în realitate, afirmă el, este interesant de constatat că lucrul care ne determină în mod primar este frica de moarte, şi cu toate astea, rareori îndrăznim să vorbim despre asta. Aşa că, iată! Dacă ne-am pune de acord că moartea şi sexul sunt elementele esenţiale din vieţile noastre, poate ar fi timpul să vorbim puţin despre ele, prin toate mijloacele care ne stau la îndemână.

Şi pentru că, în ceea ce mă priveşte, fotografia este mijlocul de comunicare pe care l-am ales, când spun „a vorbi” vreau să sugerez că nu mă limitez la a oferi materiale vizuale brute, ci mă strădui să lucrez într-adevăr cu conceptele metafizice de sex şi moarte şi să împărtăşesc tuturor celorlalţi, la urma urmei, rezultatul acestor reflectări.

JULIEN MARIE

Julien Marie

De profesie artist vizual, Julien Marie s-a născut în 1969 la Paris, îndrăgostindu-se de fotografie odată cu primirea primul aparat, la vârsta de 10 ani, din partea bunicului său. Studii de Beaux Arts urmate la Rennes şi Nantes. Preocupări constante de fotografie şi design, participând constant la expoziţii internaţionale. Eseul de faţă încearcă să răspundă cu o cruzime asumată la întrebarea de ce fotografiem, în primă şi ultimă instanţă. Site personal: http://onedayiwillbe.free.fr