O poveste cu un hibrid

Fotografiile americanului Matt Black mi-au adus aminte de finalul unei poveşti, de finalitate în general. O poveste veche de sute de mii de ani. O poveste a cărei protagonistă e însăşi omenirea. O afabulaţie spre a spulbera puţin din ceaţa care pare să ne înconjoare tot mai rapid din toate părţile, nelăsându-ne să mai vedem covorul de sus, în toată splendoarea lui.

Se făcea că, în urmă cu câteva sute de mii de ani, pe planeta noastră, locuită în principal de giboni, au aterizat câteva nave transportând o civilizaţie extraterestră aflată în căutare de anumite metale preţioase, printre care aurul, atât de necesar tehnologiei lor avansate. Şi pentru că aveau nevoie de forţă de muncă, prietenii noştri de pe alte planete s-au gândit să ia gibonul autohton puţin evoluat şi să îl upgradeze, pentru a fi în stare de o astfel de îndeletnicire. Aşa că au trecut la lucru, iar cu ajutorul ingineriei genetice, au transformat maimuţa primitivă într-una capabilă de a înţelege ceea ce i se dă de făcut. Primele exemplare nu se puteau reproduce între ele, precum catârul, odrasla calului şi a măgarului, dar ulterior şi-a băgat dracul coada şi minunea s-a întâmplat. Corciturile au muşcat din mărul lui Adam şi au început să producă odrasle. Odată produsă catastrofa, părinţii noştri mai evoluaţi de pe alte planete ne-au lăsat câteva indicii sub forma de simboluri, construcţii megalitice şi artefacte, după care au semnat tratatul neimplicării în evoluţia ulterioară a hibrizilor. Multă vreme, umanoidul şi-a mai adus aminte de părinţii lui originari, cel puţin prin intermediul câtorva lideri spirituali. Apoi, în câteva rânduri, catastrofe naturale aproape că au distrus în întregime civilizaţiile purtătoare ale acestor mesaje vechi, dar hominizii au reuşit cumva să îşi revină de fiecare dată.
Nu numai că şi-au revenit, dar în timp au învăţat să găsească leacuri pentru cele mai multe dintre bolile care în trecut aduceau o mortalitate teribilă şi au descoperit cum să se hrănească din abundenţă. Rezultatul a fost, ca la orice specie de animal cu resurse de bază nelimitate, suprapopularea. La rândul ei, suprapopularea a atras alte fenomene, şi anume distrugerea mediului înconjurător, poluarea nemaivăzută a apelor, defrişări masive, otrăvirea aerului.
În tot acest timp, hibridul a fost ţinut în întuneric, departe de orice fel de informaţie care i-ar putea tulbura liniştea.

Şi acum vine partea interesantă. De mii de ani, să presupunem că pământul e condus, la fel ca o corporaţie uriaşă, de un grup de, să spunem, 33 de indivizi, continuatorii unor linii de sânge pure. Scopul lor, ca păstrători unici ai cunoştinţelor originii umanităţii, a artefactelor care ar putea demonstra toate aceste lucruri, este să păstreze această corporaţie funcţională. Genealogia îi face responsabili. Iar în momentul de faţă, corporaţia are mult prea mulţi angajaţi. Mult prea mulţi, prea zgomotoşi, prea inconştienţi, prea dăunători pentru mama-pământ. Aşa că politica lor de management le cere în primul rând să concedieze masiv populaţie. Cum se poate face asta fără mult zgomot, fără multă vâlvă? Simplu: prin reducerea treptată a resurselor, prin modificarea genetică a alimentaţiei, prin otrăvirea hranei. Totul se desfăşoară cu o lentoare aproape insesizabilă. Pentru cei 33 timpul nu curge ca şi pentru noi, totul se desfăşoară deja de mult şi ar putea continua încă foarte mult, deşi lucrurile sunt accelerate în perioada aceasta, şi noi, românii, cred că putem observa asta tot mai clar în fiecare zi. Noţiunile de tip dualist, bine – rău, sunt pentru giboni. Pentru cei 33, scopul final e mult mai important, gestionarea e spre binele navei Pământ.
Ce poate să facă gibonul în acest caz? Foarte multe nu. Să încerce să nu mai depindă financiar de nimeni, din punct de vedere al resurselor, apei, hranei, să devină autonom, să observe şi să înţeleagă. Şi mai presus de toate, să îşi aducă aminte de ceea ce este. O fiinţă spirituală, care a îmbrăcat temporar haina materială pentru a-şi aduce aminte de toată splendoarea ei. Un spirit care a mai fost pe această planetă de sute de ori şi probabil se va întoarce din nou. Jocul e mult prea interesant ca să nu revii, atât pentru cel care îl vede din interior, cât şi pentru cel ce priveşte din exterior.