Mugur Vărzariu: Refugee camp

Publicat in May 12, 2011

Recentul conflict din Libia a deschis calea unei noi şi acute crize umanitare. Refugiaţii şi muncitorii străini din această ţară au luat cu asalt graniţa cu Tunisia, cerând guvernelor lor să fie repatriaţi. Ca în oricare altă situaţie similară, lucrurile sunt departe de a arăta bine, în ciuda eforturilor organizaţiilor internaţionale şi a ajutorului primit de la voluntarii tunisieni. Mugur Vărzariu a fost la faţa locului şi a documentat criza.

Text & foto: Mugur Vărzariu

născut în 1970
documentary photographer
freelancer de un an de zile
pagina web: www.stroryviewer.ro

În tabăra de refugiaţi

De îndată ce am auzit ştirile legate de exodul muncitorilor străini şi de criza umanitară a refugiaţilor, am acţionat rapid pentru a documenta acest eveniment tragic de la graniţa dintre Libia şi Tunisia.

Pe 4 martie eram deja în Tunis, iar pe 5 martie, în zorii zilei aterizam la Djerba. Mi-am dat seama de dramatismul situaţiei de cum am ieşit din aeroportul aflat la mai bine de 200 de km de Ra’s Ajdir. Mii de muncitori egipteni formau cozi interminabile în jurul aeroportului. Iniţial, am crezut că aşteaptă să ia avionul către casă, însă ulterior am aflat că aici se formase un centru de triere. Cum funcţionau lucrurile? În funcţie de data la care intraseră în Tunisia, muncitorii aşteptau să fie luaţi de autobuze şi transportaţi către cel mai mare port din regiune, aflat în oraşul Jarjis. Acolo, guvernul egiptean le pregătise vapoare pentru mult aşteptata cursă de repatriere. La aeroport am luat primul contact cu refugiaţii.

Am fost profund marcat de disperarea cu care oamenii alergau către autobuze, în clipa în care le venea rândul. Paşapoartele lor erau la cei care se ocupau de evacuare. Adunaţi în faţa autobuzelor, oamenii aşteptau cu frică şi nerăbdare să îşi audă numele strigat. Un licăr scurt de victorie li se citea pe faţă în clipa în care îşi auzeau numele. Se opinteau, apoi îşi ridicau bagajele enorme pe care le căraseră în spate sute de kilometri, îndesându-le cum puteau mai bine în autobuzele neîncăpătoare. Luni de zile sau chiar ani de agoniseală se regăseau în acele bagaje. În 99% dintre cazuri valoarea acestor bagaje nu era mai mare de 100 de euro, chiar daca ele cântăreau zeci de kilograme. Însă pentru aceşti oameni sărmani, ele reprezentau singura avuţie.

Am petrecut apoi două zile chiar în tabăra de refugiaţi din apropiere de Ben Gardane, unde am ajuns în jurul orei locale 16. Pe măsură ce mă apropiam, vedeam strălucind în soare miile de corturi ridicate cu sprijinul UNHCR şi a altor organizaţii umanitare. Aproximativ 17.000 de refugiaţi din Bangladesh, Pakistan, Somalia, Sudan, Egipt, Nigeria etc se aflau în acel moment în tabără.

Condiţii de supravieţuire

Condiţiile de la faţa locului sunt de nedescris. Grupurile sanitare lipseau cu desăvârşire, cu excepţia celor câteva unităţi puse la dispoziţia femeilor şi a mamelor cu copii. Miile de refugiaţi foloseau câmpul pe post de toaletă. În orice direcţie priveai, puteai observa cozi interminabile. Oamenii aşteptau ore în şir să primească o sticlă cu apă şi o farfurie cu mâncare, fără vreo garanţie că mai apucau ceva. De multe ori, pastele cu o urmă de sos roşu se terminau, iar coada era la fel de mare ca atunci când începuse să fie servită masa. Întregul loc era împânzit de cozi permanente…oamenii formau şiruri nesfârşite, fie să apuce micul dejun, fie prânzul sau masa de seara. Cei norocoşi reuşeau, ceilalţi se mulţumeau cu un pic de apă.

Refugiaţii din Bangladesh erau cei mai mulţi, dar şi cei mai disciplinaţi. Lucrătorii organizaţiilor umanitare, militarii şi voluntarii tunisieni îi iubeau pentru buna lor purtare. Din păcate, ei nu păreau să primească niciun fel de ajutor din partea propriului guvern. Eu, ca român, aveam acelaşi sentiment de a nu fi ajutat de cei responsabili să o facă.

Mai dificil era cu refugiaţii de culoare din Africa. De multe ori încercau să se bage înaintea celorlalţi, iscând scandaluri şi bătăi.

Ca să nu intre cineva în faţa lor, refugiaţii se ţineau strâns cu braţele de cei aflaţi înaintea lor. Formau un lanţ uman viu şi solidificat de disperare. Saltelele şi paturile erau la mare căutare, căci spre seara şi noaptea temperaturile nu depăşeau 10 grade Celsius.

Ajutor umanitar

Organizaţiile umanitare îşi făceau treaba cât se poate de bine având în vedere dimensiunea exodului. Nu ar fi reuşit însă fără sprijinul voluntarilor tunisieni. mii de persoane fizice şi firme veneau pe rând cu camioane sau cu maşinile proprii şi aduceau câte ceva: apă, mâncare, paturi, haine, tot ce se putea. Efervescenta revoluţionară încă îi mai anima pe tunisieni, făcându-i astfel mult mai sensibili la criza umanitară ce se petrecea pe pământul lor. Peste tot în tabără răsuna „tunisia mia-mia (buna)…libia ali-baba (hoti)”…

În continuare, prin Ra’s Ajdir, mii de noi refugiaţi treceau graniţa zilnic. Încercând să scape din Libia, unii mai norocoşi reuşeau să călătorească cu autobuzele, alţii parcurgeau zeci de kilometri pe jos. Majoritatea povesteau cum fuseseră opriţi de forţele armate şi cum li se confiscaseră telefoanele şi banii găsiţi asupra lor.

În fiecare zi, organizaţiile internaţionale aveau ca obiectiv evacuarea unui număr mai mare de refugiaţi decât cel care sosea din urmă. Astfel, fluxul de oameni se refăcea permanent, iar munca lor căpăta proporţii sisifice.

Am plecat în dimineaţa zilei de 8 martie, având clar întipărită în minte imaginea refugiaţilor trecând graniţa. Această imagine mă va urmări multă vreme de acum înainte. Am învăţat în tot acest timp că oamenii ar aprecia mai mult pacea dacă ar avea ocazia să vadă cu ochii lor acest spectacol dezolant. Din păcate, nu este cazul şi puţini îşi pot imagina cu adevărat cum este să trăieşti pe propria piele condiţia de refugiat. Şi asta, considerând că cei care treceau graniţa în aceste condiţii erau cei norocoşi…