Man Ray cântă la vioara lui Ingres

Când Dominique Ingres picta „Baia turcească”, în 1862, nu putea bănui că tabloul său avea să inspire una din cele mai celebre creaţii din istoria fotografiei. Peste mai mult de o jumătate de secol, Man Ray a împrumutat unul din personajele feminine ale compoziţiei pictorului francez, i-a aplicat pe tors două decupaje din cele aflate pe corpul instrumentelor cu coarde, pentru a ni-l restitui apoi ca pe o metaforă a voluptăţii ce se vrea îmblânzită. „Violon d’Ingres” rămâne o imagine emblematică nu numai pentru avangarda deceniului doi, dar şi pentru erotismul din toate timpurile.

Emmanuel Radnitzky s-a născut în 1890, în Philadelphia şi a manifestat de mic înclinaţii artistice. Şi-a petrecut copilăria în cartierul Brooklyn din New York, iar după absolvirea liceului i se oferă o bursă pentru a studia arhitectura. În locul unei îndeletniciri practice, alege cariera artistică. Familia Radnitzky optează pentru schimbarea numelui în Ray, în 1911, pentru a se proteja întrucâtva de antisemitismul foarte puternic în epocă. Emmanuel îşi va spune de-acum Man Ray.

A început cu pictură şi desen, având prima expoziţie personală în 1915. Artistul suprarealist era deja vizibil, iar când expune montajul „Autoportret”, un an mai târziu, confirmă apartenenţa la curentul dadaist. Alături de doi artişti străini, pictorul francez Marcel Duchamp şi spaniolul Francis Picabia, e vârful de lance al mişcării dada în spaţiul american. Fiecare curent artistic se naşte ca o negaţie a altuia în vogă, iar vehemenţa mişcării dada era fără precedent. Dadaismul prezenta, de pildă, obiectele cele mai banale ca fiind capodopere artistice, deturnând cât se poate simţul realităţii. Doar că metropola americană concura în nebunie cu cele mai extravagante experimente şi dadaismul era o amantă intransigentă. Publicaţia „New York Dada” sucombă după doar un număr. „Dada nu poate trăi în New York”, decretează Man Ray. Mariajul său cu poeta belgiană Adon Lacroix era deja dus de râpă, aşa că decide în 1921 să se mute în „capitala lumii”, Parisul, stabilindu-se în cartierul Montparnasse.

Prin intermediul prietenului său, Duchamp, intră în elita artistică a Parisului, al cărei fotograf neoficial devine. Este interesant că, deşi nu vorbeşte o boabă franceză, este acceptat din capul locului.

Elementele de bază ale fotografiei le deprinsese de la Alfred Stieglitz, anticar şi fotograf, deţinător al unei galerii importante. Man Ray făcuse primele fotografii notabile în 1918, dar acum, în 1921, intră într-o epocă cu adevărat fecundă.

Muză îi va fi o cântăreaţă celebră a vremii, Alice Prin. Mai cunoscută sub numele Kiki de Montparnasse, aceasta este iubita şi modelul său timp de şase ani. În multe fotografii, Man Ray păstrează doar conturul corpului acesteia, pentru a reprezenta alte obiecte, într-un exerciţiu de minimalism.

Inventar cu femei suprarealiste

În 1925, expune alături de Jean Arp, Max Ernst, Joan Miró şi Picasso, în cadrul primei expoziţii dedicate suprarealismului din Paris, găzduită de Gallerie Pierre. În fotografie a văzut iniţial mai mult un mijloc de a-şi câştiga existenţa. Instantaneele sale, cu predilecţie portrete, includ multă fotografie experimentală şi se adresează unui privitor cu sensibilitate postmodernă, conţinând aluzii culturale.

Experimentele fotografice ale lui Man Ray au însemnat şi o revoluţie în domeniu. Împreună cu iubita sa, Lee Miller, ea însăşi adeptă entuziastă a suprarealismului, Ray a pus la punct tehnica solarizării. De asemenea, a exploatat fotogramele într-o manieră pe care a denumit-o „rayografie”, ca ecou livresc al radiografiei.

Pe Lee Miller o cunoaşte în 1929, venită cu o scrisoare de recomandare din partea lui Stieglitz. Personaj foarte controversat, Lee Miller făcuse valuri cu un an înainte; antologia reclamei o prezintă ca fiind prima femeie care şi-a asumat identitatea reală în fotografii ce făceau publicitate la pansamente de igienă intimă. Luicrurile se petreceau în iulie 1928. După scandalul pe care l-a stârnit, Lee Miller a ales să se mute în Europa.

O altă prezenţă feminină în existenţa de artist a lui Man Ray, Méret Oppenheim, i-a inspirat în 1934 un ciclu de fotografii nud, cu subiectul alături de o rotativă tipografică. Méret Oppenheim, ea însăşi artistă de avangardă, îşi asigurase deja notorietatea printr-un obiect suprarealist. Ceaşca acoperită cu blană, inspirând în egală măsură repulsie şi seducţie, a făcut o vogă în epocă pe care au mai atins-o poate doar mustaţa de pe faţa Giocondei a lui Duchamp sau pipa lui Magritte.

Prin faţa obiectivului foto i-au mai trecut James Joyce, Pablo Picasso, Ernest Hemingway, Salvador Dali, Gertude Stein şi Jean Cocteau.

Fotografie fără camera foto

Înclinaţia spre minimalism şi abstractizare l-a condus spre „rayografii”. Un instantaneu de acest fel îl obţinea aşezând un obiect tridimensional, o bucată de sfoară, un bec electric etc. pe o bucată de hârtie fotografică, pe care o supunea apoi acţiunii luminii. Rezultatul era o imagine ce combina minimalismul, hazardul şi absurdul într-o manieră care a atras mulţi emuli. Aceste experimente au avut parte, paradoxal, nu numai de un succes de stimă, dar şi comercial. Unele imagini folosind bucăţi de cablu, fiare de călcat şi alte obiecte din această zonă au fost comandate de compania de electricitate franceză, în afişe de reclamă. Încurajat de răspunsul pozitiv, Man Ray îşi adună aceste imagini în albumul „The Delightful Fields”, apărut în 1922.

Revenit în Statele Unite, Man Ray se stabileşte în Los Angeles. În anii ’40, trăieşte aproape de Hollywood, devenit refugiul multor artişti goniţi de războiul ce devasta Europa. A explorat şi limbajul cinematografic, regizând câteva scurtmetraje de avangardă, printre care „Le Retour à la Raison” (1923), „L’Étoile de Mer” (1928) şi „Les Mystéres du Château du Dé” (1929).

Sunt zece ani în care lucrează ca fotograf de modă, având ca marcă stilistică iluminarea redusă şi reprezentările schematice. Creaţiile sale din această perioadă vor influenţa decisiv acest teritoriu fotografic. În tot acest timp, nu încetează să considere Montparnasse-ul adevărata patrie. După război, se va întoarce în Paris şi se căsătoreşte cu o dansatoare. Va urma un sfert de secol pe care îl petrece pictând, sculptând, făcând fotografie şi film. Se stinge din viaţă în 18 noiembrie 1976.

O autocaracterizare laconică poate fi citită pe piatra sa funerară. „Unconcerned, but not indifferent”, spune epitaful artistului, redând exemplar inadecvarea suprarealiştilor la o lume totuşi prea vulgară pentru a inspira un artist.

Scurt portret al unei capodopere

„Violon d’Ingres”, poate cea mai cunoscută lucrare a lui Man Ray, a fost realizată în 1924. Modelul său favorit, Kiki, este într-o postură cunoscută din tabloul clasic, întoarsă cu spatele şi acoperită cu un turban. Fotografiei – ce ar fi putut altminteri trece drept obişnuită – Ray i-a adăugat două tăieturi în forma literei f, de tipul celor de la vioară, subliniind asemănarea între torsul femeii şi corpul instrumentului muzical. Întreaga compoziţie trimite fără echivoc la personajul central dintr-un tablou de Ingres.

Pe lângă pictură, Dominique Ingres era violonist amator, cântând ori de câte ori avea ocazia, pentru cine se nimerea. Expresia „violon d’Ingres” se foloseşte pentru a denumi un hobby căruia i te dedici cu entuziasm şi în care te-ai regăsi mai mult decât în meseria pe care îndeobşte o practici.