Mădălina Iordache şi hermeneutica misterului

Până să îi dea o formă finală, Mădălina Iordache adulmecă îndelung subiectul şi îl stoarce de sevă. Încalcă regulile, scrie cu lumina şi umbra, ne propune un gotic tandru şi o dialectică discretă despre insomnia creativă. Imaginile ei vin din zona de frontieră a fotografiei şi au o certă componentă ezoterică. Dacă mediul nu-i oferă subiecte de luat în seamă, creează alegorii în care decorurile şi fundalurile întunecate au o frumuseţe aparte. Cărămizile pe care le adună într-o construcţie sunt visele, camera foto şi Photoshop-ul. Tânăra artistă recompune plastic şi barbian universul său interior, într-un „joc secund, mai pur”, radiografie a unei intersecţii în care se întâlnesc mai multe arte.

Mădălina Iordache

• născută la 19 iunie 1982, Vaslui
• studii: Facultatea de Litere, Departamentul de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Iaşi, 2005
• prima expoziţie personală: iunie – iulie 2006, galeria foto a Muzeului Mihai Eminescu, Iaşi
• pagini web: www.madyiordache.com

PHOTO magazine: Cum v-aţi apropiat de fotografie? Care sunt primele amintiri pe care le păstraţi despre fotografie? Care au fost primii paşi în lumea ei?

Mădălina Iordache: M-am apropiat de fotografie în momentul când am primit cadou prima mea cameră digitală: o „jucărie” fără display şi fără setări, care-mi serveşte în prezent drept cameră web, dar care a avut rolul de a-mi reda libertatea şi plăcerea de a crea. Eram în al doilea an de facultate şi renunţasem de ceva timp la pictură şi desen. Fotografia a venit să umple acest gol, o foame de a crea şi de a mă exprima artistic. Şi am făcut-o într-un mod frenetic, fotografiind neîncetat, experimentând şi căutând. În aceeaşi perioadă am descoperit joaca în Adobe Photoshop, care a deschis o şi mai largă perspectivă nevoii mele de creativitate. Câteva luni mai târziu, trimiteam două imagini unei reviste britanice de fotografie, pe care o studiam lună de lună la biblioteca British Council. Una dintre acele fotografii s-a dovedit câştigătoarea concursului, mi-a adus un mic premiu şi a fost publicată în revistă şi în galeria CD-ului acesteia.

Ca să revin la întrebarea cu primele amintiri despre fotografie, îmi amintesc de fascinaţia din copilărie pentru fotografia de nuntă a bunicilor mei: alb-negru, un tablou mare pe peretele din „camera de curat”, jumătate fotografie, jumătate pictură, o priveam minute în şir şi mă lăsam vrăjită de bucăţica de lume închisă într-o foaie de hârtie.

PHOTO magazine: În ce fel artistul care aţi devenit astăzi a fost influenţat de locurile în care aţi copilărit?

Mădălina Iordache: Am avut norocul să-mi petrec vacanţele copilăriei departe de asfaltul oraşului: eram trimisă „în exil” la ţară, casa bunicilor mei, la margine de sat. Acolo începeau nesfârşitele explorări în pădurea de salcâm, căreia îi ştiam fiecare cărare şi fiecare poiană, sau în odăile umbrite, cu mobilă veche şi zecile de jurnale prăfuite ale bunicului meu. Asta este Arcadia mea, acolo îmi găsesc astăzi, de multe ori, liniştea, acolo găsesc mereu subiecte şi locaţii de fotografie.

PHOTO magazine: Ce a însemnat în plan personal, dar şi artistic moartea bunicului dumneavoastră? S-a prăbuşit o lume?

Mădălina Iordache: A fost momentul în care s-a sfârşit copilăria mea. S-a lăsat o negură deasă peste tot ce fusese luminos şi fără griji, iar copilul din mine a învăţat ce este durerea şi moartea. Nimic n-a mai fost ca înainte, nici oamenii, nici locurile. Şi poate atunci a început să apară umbra şi în atmosfera lucrărilor mele… Necăutat, fără să fac o legătură directă cu acest moment al biografiei mele; poate dintr-o anumită înţelegere interiorizată şi inconştientă.

PHOTO magazine: Ce înseamnă să fii autodidact în fotografie? Ce implică asta?

Mădălina Iordache: Înseamnă multă muncă şi multă motivaţie, înseamnă să-ţi găseşti singur resursele de care ai nevoie, să explorezi şi să-ţi fii cel mai aprig critic, pentru a realiza de unul singur cât şi unde greşeşti. Dar înseamnă şi o enormă libertate de mişcare în domeniul pe care ai ales să-l studiezi: netrebuind să te conformezi unor reguli sau lideri de grup, ai şansa de a face mereu numai ceea ce-ţi place, ce te motivează şi-ţi oferă satisfacţii. Îmi place adesea să spun că am studiat fotografia alături de renumiţi profesori din institutele occidentale: Tom Ang, John Hedgecoe, John Freeman, Jeffrey Zeldman… Nu i-am întâlnit personal, dar le-am studiat cărţile şi manualele la biblioteca British Council. Tot acolo am avut acces la câteva reviste britanice de fotografie, într-o vreme când pe piaţa românească nu exista încă nicio revistă de profil. A fi autodidact în fotografie implică însă şi greutăţile de a încerca să te afirmi fără a avea sprijinul unui grup, unui club, unui mediu academic… Iar a te integra într-o comunitate artistică mi se pare foarte important.

PHOTO magazine: De ce aţi ales finalmente fotografia ca metodă de exprimare şi nu o altă artă?

Mădălina Iordache: Creativitatea mea se exprimă cel mai bine vizual, deşi am cochetat o vreme şi cu arta cuvintelor, cu scrisul. Am ales fotografia pentru că mi-a permis să experimentez, să greşesc, să descopăr şi să mă descopăr. Mi-a permis să mă joc, să încerc, să văd rezultate imediate, iar imaginile finite obţinute prin aceste mijloace s-au dovedit cele mai apropiate de cele văzute iniţial în imaginaţie.

PHOTO magazine: Cum s-a produs trecerea de la pictură şi grafică la fotografie?

Mădălina Iordache: Pictura a devenit un mediu prea lent pentru mine. Sunt o fire neliniştită, fără astâmpăr (în comunităţile artistice virtuale în care mă implic, pseudonimul meu este „temporary-peace”), mereu în căutarea unui mijloc de a mă exprima, ca o necesitate vitală. Nu consider că „am trădat” pictura pentru fotografie, nici că sunt un pictor eşuat în fotografie, aşa cum se spune de multe ori despre cei care fac această tranziţie. Renunţasem de mult la pictură, când am descoperit mirajele artei digitale şi ale fotografiei. Au fost doi ani de pauză, în care am crezut că voi face o carieră în jurnalism, scriam mult, publicam chiar, în ziarele locale, şi îmi luasem gândul de la artele vizuale. Iar când am descoperit fotografia şi arta digitală, acestea au început să fie, pe rând, joacă, experiment, hobby, provocare şi, în prezent, o mare pasiune!

PHOTO magazine: Multe dintre imagini vin dinspre pictură. Ce înseamnă pictura pentru dumneavoastră?

Mădălina Iordache: Pictura rămâne prima mea dragoste, din copilărie până în adolescenţă. Prin pictură am învăţat ce e frumosul, cum să-l recunosc, să-l înţeleg, să încerc să-l creez eu însămi. Pictura e poate cea mai frumoasă dintre artele frumoase. Toţi anii petrecuţi pictând şi studiind pictura au dezvoltat în mine un simţ compoziţional, al culorii şi al luminii pe care îl aplic cu nonşalanţă în fotografie şi în ceea ce compun din fotografie. În plus, adesea creez efecte asemănătoare picturii, păstrând însă impresia generală de imagine fotografică. Îmi plac texturile, pictez cu umbre şi lumini aşa cum o făceam odinioară pe pânză sau pe hârtie, am aceeaşi fascinaţie pentru culoare, mă concentrez pe detalii şi, poate în primul rând, îmi compun imaginile plecând de la o schiţă cu creionul pe hârtie, înainte de a începe să fotografiez şi să asamblez imaginile în Photoshop. Ca stil însă, ceea ce fac astăzi diferă mult de ceea ce pictam. Am trecut din soarele viu al copilăriei într-o atmosferă cu ceţuri şi umbre, cu mistere şi paradoxuri. Fotografia se întâlneşte, aşadar, cu pictura în momentul în care începe să fie manipulată pe calculator. Fotografia îmi oferă un material de bază, care trebuie să fie de calitate, iar din pictură am împrumutat instrumentele şi viziunea care mă ajută să ajung la imaginea pe care mi-am propus-o.

PHOTO magazine: Exceptând pictura şi grafica, vă simţiţi influenţată de alte arte? Mă gândesc în primul rând la muzică, dar mai ales la cinema şi literatură, unde aveţi gusturi extrem de selecte.

Mădălina Iordache: Foarte mult… În primul rând muzica, din sfera gothic metal, doom metal, progressive rock, dar şi pian şi muzică ambientală… Cât despre literatură, am fost mereu o cititoare pasionată (şi chiar profesionistă; la un moment dat, am lucrat timp de doi ani ca redactor de carte la Editura Polirom). S-a spus despre lucrările mele că pot fi „citite” ca nişte poveşti; adesea strecor o întreagă naraţiune în detalii, a cărei cheie este chiar titlul. Personal, pun un mare accent pe titlul unei lucrări, adesea îl concep în acelaşi moment cu schiţa iniţială şi este, de fapt, firul roşu al poveştii exprimate vizual. Cinematograful mă inspiră într-o mare măsură şi în special filmele care ştiu să valorizeze povestea printr-o mare grijă pentru vizual, în care cadrele sunt compuse cu meticulozitate fotografică, cum făcea maestrul Tarkovski. Mai presus de toate, mă inspiră însă toate formele de artă care, oricare le-ar fi mijloacele, reuşesc să comunice sentimente, să declanşeze cu sensibilitate emoţii, întrebări, nelinişti… Arta nu trebuie să te lase să pleci împăcat.

PHOTO magazine: Vă inspiră muzica în timp ce fotografiaţi? Dacă da, în ce fel?

Mădălina Iordache: Muzica este prezentă pe tot parcursul realizării unei lucrări, din momentul fotografierii şi pe toată perioada prelucrării digitale. În timpul unei şedinţe foto, este foarte important să creez acea atmosferă pe care încerc s-o redau în imaginea finită. Iar muzica este cel mai bun mijloc de a o face. Încerc să-i transmit modelului, mai mult decât prin cuvinte, ceea ce-mi doresc să exprime. Încerc o izolare, o breşă din cotidian pe parcursul sesiunii foto, un pic de magie.

PHOTO magazine: Poate fotografia manipu–lată pleca de la o fotografie ratată?

Mădălina Iordache: Posibil, dar nu şi probabil. Lucrând cu aparate fotografice mai slabe, am avut adesea parte de frustrări. În general, ştiu bine ce vreau încă înainte de a mă apuca de făcut fotografiile şi mi s-a întâmplat să abandonez un proiect cu totul, pentru că nu am reuşit să fac o fotografie aşa cum mi-am imaginat-o în preconcepţia lucrării. Decât să lucrez cu o fotografie ratată (nu neapărat tehnic, ci şi expresiv), am preferat să renunţ.

PHOTO magazine: În măsura în care nu este un secret, aţi putea să ne descrieţi procesul de realizare a unei imagini?

Mădălina Iordache: Nu e un secret, dar nici nu am o „reţetă” pentru asta. Adesea, realizarea unei lucrări este irepetabilă chiar şi pentru mine… Proiectele mele încep de cele mai multe ori cu o schiţă pe hârtie, imediat după ce am vizualizat o imagine. Scopul acesteia este, în primul rând, de a vedea cât de realizabilă este imaginea în plan bidimensional, pentru că se ştie că imaginaţia noastră, în special cea artistică, percepe întotdeauna mai multe dimensiuni. E ca şi când ai privi un obiect văzându-i, în acelaşi timp, toate faţetele. În faza de schiţă, ideea prinde contur, compoziţia începe să se închege, încep să mă gândesc la detalii. De obicei, titlul, „cheia de lectură”, apare tot în această etapă. Apoi trec la realizarea fotografiilor necesare pentru „colaj” şi încep să le asamblez în Photoshop. De aici, întregul proces de creaţie e o „nebunie”: decupaje, selecţii, îmbinări de obiecte din fotografii diferite, schimbări de culoare, texturizări, alterări de lumini şi umbre, distorsiuni ale proporţiilor, multe ghidaje pentru studiul compoziţiei. Mă folosesc foarte puţin de filtre, în afară de cele obişnuite pentru sharp şi blur. Caut mereu să învăţ tehnici noi, de multe ori descopăr eu însămi noi procedee de manipulare. Toate acestea sunt foarte captivante pentru mine, lucrez neobosită ore în şir, fără să simt cum trece timpul, îmi ţin respiraţia când fac selecţii complicate şi mă bucur nespus când îmi reuşeşte ceva dificil. Adesea mă pierd în atmosfera unei lucrări, mă las vrăjită de faptul de a mă afla din nou în faţa unei fărâme de vis care nu demult exista doar în imaginaţia mea. Visele devin realitate…

PHOTO magazine: Marea sursă de inspiraţie sunt imaginile onirice. Este visul elementul declanşator în creaţia dumneavoastră?

Mădălina Iordache: Da, dar nu în sensul de vis nocturn, ci acela de visare cu ochii deschişi, acel daydreaming… Cele mai multe imagini aşa s-au născut, dintr-o imagine văzută cu ochii minţii (sau, mai degrabă, ai sufletului) într-un moment de visare, declanşată de orice: o senzaţie, o părere, o impresie, o amintire, un sentiment vag sau unul copleşitor, un fragment melodic sau un rând dintr-o carte, o idee frământată demult în minte, o imagine sau o provocare directă.

PHOTO magazine: Este cumva refugiul în vis fugă de realitate?

Mădălina Iordache: Lumea pe care o creez în lucrările mele este o altă realitate, una personală, interiorizată, un refugiu, un loc în care îmi exprim neliniştile şi-mi exorcizez temerile. Sunt o introvertită, dar arăt lumii imagini din lumea mea. Şi nu mă feresc să recunosc că fug de realitatea cotidiană, de lumea aridă şi convenţională din jurul meu. Nu mă izolez însă într-un turn de fildeş, pentru că am nevoie să mă exprim, să comunic şi să mă comunic.

PHOTO magazine: Cât din realitate reţin fotografiile dumenavoastră?

Mădălina Iordache: Mult. Dar, ca într-un puzzle, iau bucăţile de realitate şi le re-aranjez după o hartă personală, le dau un alt sens, adesea total răsucit, şi îndrăznesc să sper că cel care priveşte va vedea, pentru o clipă, realitatea prin ochii mei. De aceea mă folosesc numai de fotografii în imaginile mele compozite, fără să introduc elemente complet generate de calculator şi fără să apelez la pictura digitală mai mult decât la nivel de retuş. Chiar şi în imaginile cu aspect pronunţat de pictură, texturile folosite sunt tot fotografii.

PHOTO magazine: E atmosfera de feerie şi conceptualism din majoritatea fotografiilor dumneavoastră o cale mai directă şi mai integratoare în a vă exprima sentimentele, viziunile?

Mădălina Iordache: Pentru mine, este o cale necesară. Am nevoie de asta pentru a mă „elibera” de imaginile care se acumulează şi nu-mi dau pace. Nu cred că este o cale directă, ci mai degrabă sinuoasă, figurativă, sugestivă. Călătoria este la fel de importantă ca şi destinaţia, nu spun lucrurilor pe nume în mod direct, pentru că îmi doresc ca privitorul să descopere prin el însuşi ceea ce eu doar am sugerat. În plus, ce e gratis nu are valoare, iar lumea e plină de frumuseţi gratuite şi concepte gata mestecate.

PHOTO magazine: Procesul prin care trans–formaţi o viziune într-o imagine finită este o continuă frământare interioară. Nu vă simţiţi secătuită după un astfel de efort? Mai găsiţi resurse? Ce vă reîncarcă?

Mădălina Iordache: De multe ori, când termin o lucrare, simt – pe lângă satisfacţia de a mă afla în faţa unui rezultat dorit şi aşteptat – şi un oarecare regret de a părăsi atmosfera în care m-am cufundat în timpul lucrului. E poate aceeaşi senzaţie pe care o trăieşti când termini de citit o carte bună: abia aştepţi să ajungi la final, iar când în sfârşit ajungi, regreţi că te desparţi de ea, de personajele pe care ai ajuns să le cunoşti atât de bine, să le iubeşti sau să le urăşti, de locurile pe care aproape că le vezi. Când termin o lucrare, e momentul „să o scot în lume”: o postez pe Internet şi mă delectez citind comentariile vizitatorilor şi prietenilor. Şi mă bucur nespus când privitorii reuşesc să „înţeleagă”, să recupereze ceea ce am sădit într-o metaforă sau un concept. Mă bucur când imaginile mele reuşesc să emoţioneze şi, în egală măsură, când îndeamnă la reflexie. Dar ceea ce mă reîncarcă cu adevărat este cufundarea într-o nouă lucrare, crearea unei noi lumi, cu personaje şi atmosferă proprii. Am atâtea proiecte cât să lucrez neîncetat luni de zile în şir…

PHOTO magazine: Imaginile pe care le realizaţi sunt faţete ale personalităţii dumneavoastră. Într-o lume din ce în ce mai nebună şi cosmopolită, integritatea d-voastră nu are de suferit. E amprenta personală una dintre cheile succesului dumneavoastră?

Mădălina Iordache: Pornind de la credinţa că fiecare om este unic, îndrăznesc să afirm, fără să greşesc prea mult, că în artă poţi spera să fii original dacă îţi exprimi prin aceasta propria personalitate, propria unicitate. În imagini, vorbesc cu nonşalanţă, deşi încifrat, despre mine însămi, mă las citită şi îmi doresc să fiu înţeleasă şi acceptată pentru ceea ce sunt. Cred că ceea ce văd oamenii cel mai adesea în lucrările mele, ceea ce îi atrage la acestea este capacitatea de a-i emoţiona, fie atrăgându-le atenţia asupra propriilor sentimente, fie printr-un „nu-ştiu-ce” care ţine de un sentiment al straniului, al misterului.

PHOTO magazine: Preferaţi lumina naturală pentru fotografiat. Puteţi să ne explicaţi şi de ce?

Mădălina Iordache: Pentru că îmi displace artificialitatea flash-ului. Şi pentru că formele, tranziţiile, culorile se relevă mult mai subtil, mai firesc şi mai „dulce” în lumina după-amiezii sau a dimineţii. Această preferinţă implică riscuri, desigur, din simplul motiv al controlului, însă prefer să-mi amân o şedinţă foto pentru o zi cu lumină mai potrivită, decât să recurg la flash. Iar lumini de studio performante încă nu-mi permit.

PHOTO magazine: Credeţi că v-aţi găsit deja stilul sau mai sunteţi încă în căutare?

Mădălina Iordache: Stilul acesta nu l-am căutat, ci l-am găsit firesc, pe parcursul evoluţiei mele. Cred că mă reprezintă şi mă mulţumeşte ca posibilităţi de exprimare. Însă voi încerca mereu tehnici şi concepte noi, voi experimenta, n-o să încerc nici o clipă să rămân legată de un stil anume. Mi se întâmplă uneori să mă reîntorc la fotografia „pură”, ne-manipulată. Însă nu cred că voi face pictură digitală, aşa cum îşi doresc mulţi artişti din zona manipulării fotografice.

PHOTO magazine: Sunteţi de multe ori subiect pentru propriile creaţii. Cum e şi ce vă face să treceţi dincolo de obiectiv?

Mădălina Iordache: E greu, pentru că pierzi mult din control. În plus, trebuie să te concentrezi pe atâtea aspecte simultan când eşti şi fotograf şi model: datele tehnice, postura, expresivitatea – şi toate acestea în zece secunde. Prefer locul din spatele obiectivului, dar trec dincolo în două situaţii: când îmi doresc un autoportret (pentru că nimeni nu a reuşit încă să-mi facă un portret care să mă mulţumească, să mă reprezinte) sau când lucrarea pentru care am nevoie de un model este mult prea personală, sentimentele mele sunt mult prea direct implicate încât să mă las reprezentată prin altcineva, şi atunci pozez eu însămi.

PHOTO magazine: Cât credit acordaţi cre–ativităţii? E mai importantă aceasta decât instrucţia artistică? Ce aţi pune pe primul plan: talentul sau educaţia? Este creativitatea un rezultat al inspiraţiei sau rodul proceselor unei minţi raţionale?

Mădălina Iordache: Cred că se poate face artă şi fără instrucţie artistică instituţionalizată, sunt atâtea nume celebre care nu au trecut printr-o şcoală de arte! Situaţia inversă însă – instrucţie fără talent – poate forma buni cunoscători de artă, critici, cronicari sau, mai puţin de apreciat, epigoni. Cazul cel mai fericit este, desigur, cel al talentului şlefuit şi prin instrucţie. Sunt convinsă că se găsesc lucruri pe care nu le poţi învăţa decât în şcoală, de aceea m-am şi decis să urmez, în viitorul apropiat, un institut de artă fotografică. Probabil unul dintre cele mai bune lucruri pe care ţi le oferă un institut de artă este mediul artistic în sine, contactul cu cei cu aceleaşi preocupări ca ale tale, accesul la programe, proiecte, burse, un sprijin important în a te face cunoscut atunci când singur talentul nu-ţi este suficient. Referitor la sursa creativităţii, cred că există artişti foarte raţionali, care îşi propun să ilustreze concepte, teorii, filozofii îndelung cugetate şi pe care o tehnică bine antrenată şi perfecţionată îi ajută să atingă rezultate remarcabile. Pe de altă parte, există artişti care depind în cea mai mare măsură de inspiraţie. La aceştia, accentul nu mai cade pe raţionamentele exprimate artistic, ci pe sentimente, năzuinţa lor fiind în mai mare măsură să-l facă pe privitor să simtă ceva, în vreme ce primii îşi propun să-l facă să gândească. Desigur, cele două nu se exclud în totalitate, însă întotdeauna ceva prevalează. În ceea ce mă priveşte, creativitatea mea este cel mai adesea un rod al inspiraţiei, chiar dacă mai apoi petrec mult timp şlefuind raţional un concept.

PHOTO magazine: Ce aparat foto utilizaţi şi ce obiective folosiţi?

Mădălina Iordache: În general, am lucrat cu o simplă cameră compactă de 3,2 Mp, Mercury E-460 M. În ultimul timp însă, de când mica mea jucărie digitală a început să-mi joace feste, am lucrat cu aparate foto împrumutate, ca să-mi duc proiectele la bun sfârşit. Credinţa mea este că nu camera, ci fotograful este cel care face fotografia, şi totuşi un aparat bun te scuteşte de multe frustrări. De aceea, în curând o să lucrez cu propriul meu DSLR.

PHOTO magazine: Aveţi vreo amintire mai deosebită legată de vreuna dintre fotografiile pe care le-aţi realizat?

Mădălina Iordache: Îmi amintesc de modul în care am făcut fotografia din „Against the sky”. Eram într-o locaţie cu iz romantic, un pod ruinat, modelul era sus, pe ruină, eu eram în vale. După ce am fotografiat ce-mi propusesem, i-am spus fetei că este liberă, ea se îndrepta spre cărare, iar eu încercam să urc vadul… Când am văzut scena din faţa ochilor, am strigat: „Stai!”, am făcut fotografia, care era şi ultima ce-mi încăpea pe cârdul de memorie. Paradoxul este că toate fotografiile anterioare nu mi-au folosit niciodată la nimic, pe când din „Against the sky”, un candid shot, am vândut deja câteva exemplare…

PHOTO magazine: Preocupările dumnea–voastră mai includ programarea pe computer, jurnalismul şi webdesign-ul. Când aveţi timp de toate?

Mădălina Iordache: Nu mai am, decât cu sacrificiul vieţii personale, al bucuriilor simple ale vieţii, sacrificiu pe care n-o să-l fac. La programare am renunţat, nu-mi mai foloseşte decât, eventual, la descifrarea unor scripturi pe care le folosesc pe site-ul propriu… Webdesign-ul l-am învăţat în mod necesar, pentru că am vrut să-mi construiesc singură o galerie Web şi s-o întreţin, iar acum colaborez pe proiecte grafice cu o mică firmă din Statele Unite, dar lucrez şi pe proiecte independente. La jurnalism nu voi renunţa probabil niciodată în totalitate, îmi place să scriu din când în când, chiar dacă în ultimul timp doar… propriile-mi comunicate de presă.

PHOTO magazine: Aţi afirmat într-unul dintre interviurile dumneavoastră că v-ar plăcea să lucraţi la o revistă de modă. Ce vă motivează pentru un asemenea gen de fotografie?

Mădălina Iordache: Cred că ceea ce mă făcea să declar asta era dorinţa de a lucra cu o echipă de specialişti (make-up artist, hair stylist etc.) şi cu echipamente tehnice performante. Cine nu visează bugete nelimitate pentru a-şi pune fanteziile în practică? Cred că fotografii de modă au fost mereu răsfăţaţii branşei. Astăzi, îmi doresc mai degrabă să realizez eu însămi cât mai mult din ceea ce intră în cadru, supunând astfel totul imaginaţiei mele şi având cât mai mult control asupra a ceea ce fac. Prefer să realizez singură machiajul şi toate stilizările, să aleg eu însămi garderoba şi accesoriile şi, mai mult, îmi place să lucrez cu modele neprofesioniste, pentru că emană mai multă naturaleţe. Cred că, deocamdată, statutul de free lancer mi se potriveşte cel mai bine.

PHOTO magazine: Care credeţi că este rolul artei în lumea de azi?

Mădălina Iordache: Să arate oamenilor o altă faţă a lumii, să le deschidă ochii asupra unor aspecte spirituale care prea uşor se pierd astăzi în banalitatea cotidianului, în mercantilism, în valorile contemporane orientate pe profit şi eficienţă. Să le deschidă noi perspective, să-i facă să simtă, să-şi descopere propriile sentimente, să se emoţioneze. Să-i facă să-şi pună întrebări, să se frământe, să se neliniştească, să-i facă să descopere sau să regăsească frumuseţea în ei înşişi.