La Negreni cu Sony Alpha 100

Publicat in Aug 19, 2011

E unul dintre cele mai vechi şi cunoscute târguri populare din România. Am citit multe despre el, am văzut şi mai multe imagini, dar impresiile adunate erau contradictorii. Aşa că anul acesta mi-am promis că o să ajung în zonă, mai ales că Negreni e foarte aproape de Oradea, la doar 60 de km. Ocazia mi-a fost oferită de Sony Alpha. Noile aparate se cereau puse la treabă pe meleaguri româneşti şi ce ocazie mai bună şi mai colorată se putea ivi, decât Târgul de la Negreni.

Text: Harris Wallmen, Foto: Vlad Mereuță, Sergiu Aursulesei, Harris Wallmen, Mark-Robert Ferenczi

Sub semnul Alpha

Cum opinia şi viziunea unui singur om pot fi de multe ori neconcludente, am decis ca în scurta escapadă să merg însoţit. Colegul meu, Mark Robert Ferenczi, fotograf împătimit şi amator de experienţe noi, s-a oferit instantaneu. Cum de curând luasem legătura cu Vlad Mereuţă, un tânăr fotograf clujean, câştigător în două rânduri al concursului de fotografie din PHOTO magazine şi un artist pe care îl admir de mai multă vreme, l-am rugat să ne însoţească. Cel care a completat echipa ce urma să testeze noile Sony Alpha a fost orădeanul Sergiu Aursulesei, şi el câştigător al concursului lansat de revista noastră, student la Facultatea de Arte Vizuale din Cluj, fotograf cu un ochi proaspăt, original. Noile Sony Alpha erau pe mâini bune.

Punctul de plecare a fost redacţia din Oradea a revistei. Eu şi Robi am venit deja de dimineaţă, pregătiţi cu bagaje, trepiede şi haine groase. Vlad şi Sergiu au ajuns la redacţie în jurul amiezii, după o călătorie cu trenul din Cluj la Oradea. Nu am putut să mă abţin să nu îl necăjesc puţin pe Sergiu, spunându-i că plecarea s-a amânat. A trebuit să revin însă rapid, pentru că dorinţa lui de a pleca în escapadă era atât de mare, încât era să sară la bătaie.

La drum

În scurt timp, eram îmbarcaţi cu toţii în maşina redacţiei şi ne aflam deja pe drum. Nu ne-am putut bucura însă prea mult timp de evadarea de pe şosea. După câteva zeci de kilometri, blocaj rutier şi multă poliţie. Cum de obicei DN1 între Oradea şi Cluj nu e foarte aglomerat, aceasta nu putea fi un semn bun. Şi nici nu a fost. La câteva sute de metri în faţa noastră, şoferul unui Opel Vectra a adormit la volan şi a ajuns sub roţile unui TIR ce venea din contrasens. Fotoreporterul nostru de serviciu, Vlad, nu şi-a putut înfrâna instinctul, aşa că şi-a scos aparatul şi s-a îndreptat spre locul accidentului. L-am urmat şi noi la scurt timp, mânaţi de curiozitatea morbidă a omului modern crescut cu ştirile de la ora 5. Tabloul de care am avut parte a fost şocant, însă tot mai frecvent pe şoselele din România. Echipajul de descarcerare tocmai lucra la extragerea dintre fiarele contorsionate a şoferului decedat în urma impactului, în timp ce medicii de pe ambulanţă acordau primul-ajutor pasagerului din dreapta, luat cu autostopul din vamă, marcat de experienţă, dar fericit că trăieşte. Am aşteptat ca Vlad să mai tragă câteva cadre cu acţiunea pompierilor, iar după deblocarea drumului ne-am continuat călătoria. Doream să ajungem în zona târgului şi să profităm de amurg, pentru a încerca să ne facem încălzirea cu noile aparate. După ce am coborât Piatra Craiului, la câţiva kilometri de Negreni am luat-o la dreapta, pe drumul ce duce spre barajul de la Valea Drăganului. Vremea nu prea ţinea cu noi. Un cer gri, apos, o lumină uniformă, ceţoasă şi o ploaie măruntă încercau parcă să lucreze toate împotriva noastră şi a intenţiilor noastre artistice.

Am făcut mai multe popasuri în locaţii specifice Apusenilor, cu case bătrâneşti din lemn, cu garduri înclinate şi căpiţe aburinde, dar parcă nimic nu se lega. Un cătun uitat de lume şi vreme, pe o costişă abruptă, ne-a prilejuit un popas puţin mai lung. Singurul care nu părea impresionat de zonă era Robi. Noi, ceilalţi trei, am încercat diferite unghiuri şi abordări. Vlad a reuşit un cadru care ne-a plăcut tuturor, cu o fereastră ce respira abandon. În rest, nu am fost prea inspiraţi. În apropiere de barajul Valea Drăganului, câţiva copaci uscaţi ne-au făcut cu ochiul. Vlad a profitat de faptul că avea teleobiectivul pe aparat şi a surprins un tractor ce urca dealul. Un contre-jour reuşit. Am urcat şi noi cărarea dintre copaci, iar dincolo de creasta dealului s-a căscat o vale splendidă, umbrită însă de norii tot mai negri. Un domn cu o umbrelă sub braţ, ce aştepta parcă să fie fotografiat, cu un look de gentleman rătăcit într-un ţinut fără sfârşit, admira peisajul. Nu s-a sinchisit de grupul de fotografi care declanşau de zor. Ploaia tot mai deasă ne-a zorit însă în maşină şi am luat-o din nou din loc.

Ajunşi la baraj, nu am mai avut nimic de făcut decât să întoarcem maşina şi s-o luăm din loc. Întunericul de toamnă ne mâna la vale din spate. Încă nu aveam cazare peste noapte şi nici nu doream să fim foarte obosiţi ziua următoare. Ne aştepta Negreniul.

În prag de seară

Nu puteam să pornim însă în căutarea cazării fără să mâncăm, aşa că, dacă tot am eram în zonă, ne-am zis să încercăm să ne astâmpărăm foamea în târg şi să luăm pulsul manifestării. Cerul tot mai întunecat, ploaia măruntă şi noroiul de pe jos nu ne-au făcut o impresie prea plăcută. Oameni ciudaţi, tuciuri, feţe de golani veniţi să dea cu pumnul în „box” şi femei grase, cu haine murdare, au fost primele personaje pe care le-am sesizat. Singura alee iluminată din târg era cea de-a lungul căreia se găseau amplasate tarabele cu mâncare. Niciuna nu arăta însă prea îmbietor. Focurile aragazurilor ardeau neîncetat, dar mâncarea de pe tăvi era rece. Până la urmă, cu picioarele afundate în noroi, ne-am făcut curaj şi ne-am cumpărat câteva frigărui uscate. Mergeau numai bine cu murăturile, dar carnea era parcă de cauciuc. La o masă în faţa mea, un nene învăluit de aburii serii şi ai lui Bahus vorbea cu spiritele. Încerca să prindă un obiect imaginar din faţa lui, dar fără prea mult succes. Declanşările succesive ale aparatului nu păreau să îl deranjeze prea tare în universul paralel în care plutea.

După masa rece şi umedă, am pornit în căutarea cazării. Surpriză însă, pregătită de târg: pe o distanţă de mai bine de 20 de kilometri nu am găsit nicăieri cazare. Într-un târziu, după mai multe tentative eşuate, ne-am găsit un colţişor la Pensiunea Romaniţa, unde o doamnă amabilă ne-a gătit nişte clătite extraordinare. Spre disperarea lui Sergiu, obosit după o zi de drumuri, am stabilit trezirea la ora 6 dimineaţa.

Negreni

Trezitul la prima oră e una dintre lecţiile pe care trebuie să le înveţi cât mai repede ca fotograf. Cu toate astea, când am văzut bezna de la ora 6, niciunul dintre noi nu prea vroia să îşi părăsească patul călduţ. Negreniul ne aştepta însă, aşa că nu doream să îl dezamăgim. Coborâţi în curte, ne-am lovit însă de un obstacol. Peste noapte, un jeep ne blocase ieşirea, iar acum eram prinşi în capcană şi cufundaţi în beznă. Noroc cu Robi pe care nu îl prea interesează somnul altora. În câteva minute, şoferul jeepului era în curte şi ne făcea loc. Pentru că întunericul nu se risipea nicicum, ne-am oprit la o cafea pe marginea drumului. Discuţiile s-au învârtit în jurul noului Sony Alpha, un aparat cu o multitudine de funcţii neobişnuite pentru această categorie de preţ, un aparat de 10 MB, de dimensiuni reduse. Poate că fanii Nikon sau Canon vor fi greu de scos din preferinţele lor, dar utilizatorii de Konica Minolta care au încă obiective, în special cei proaspăt sosiţi în categoria SLR, vor găsi în acest aparat o multitudine de avantaje, greu de găsit în cadrul aceleiaşi categorii de preţ.

Discuţia s-a încheiat abrupt, odată cu venirea luminii. Din păcate, cerul era acoperit de un strat subţire de nori, care ne-a oferit o lumină apoasă, mată. Nu era chiar ce ne-am fi dorit, dar a făcut provocarea cu atât mai mare. Am parcat pe marginea şoselei şi am intrat în târg. Abia atunci am realizat cât de mult a ascuns întunericul de seara trecută.

Deşi târgul are peste o sută de ani vechime, denumirea inspirată de localitatea lângă care se desfăşoară, Negreni, e iniţiatică. Cine a pus acest nume a fost vizionar. Nu am văzut atâţia ţigani în viaţa mea. Am fost avertizat de faptul că târgul nu mai e ce a fost altădată, dar nimic nu m-a putut pregăti pentru ceea ce mi se înfăţişa în faţa ochilor. Cu aparatele atârnate de gât, am început să ne plimbăm prin mocirla târgului. Mocirlă la propriu şi la figurat. „Hai şi filmează-ne şi pe noi, că eşti frumos, să ne dai la PRO TV!” sau „Dă nişte bani, feciorule, dacă tot ne dai la televizor!”, au fost printre primele replici pe care le-am auzit. Mormane de haine second hand, munţi de ciorapi purtaţi şi milioane de pantofi şi cizme. Mirosul era imposibil. Aveam impresia că m-a catapultat cineva într-un Auschwitz vesel, în care toată lumea părea fericită în sărăcia ei.

De vânzare – de toate, de la haine de piele, căciuli de blană, linguri de lemn, colanţi, jucării din plastic, sobe, ceasuri, pături, castroane. Un singur lucru mi-a plăcut. Partea în care se vindeau obiecte vechi, antichităţi. Am văzut săbii superbe, ceasuri din porţelan cu mecanisme de argint, orologii, cuţite vechi, tacâmuri de zeci de ani, lămpi, cuiere, noptiere şi scaune nobile. Preţurile erau însă absolut prohibitive, în jurul a câteva sute sau mii de euro.

Evadez împreună cu Robi pentru câteva minute şi fotografiem două construcţii de lemn de la marginea târgului. O casă părăsită ne face şi ea cu ochiul. Pauza e binevenită. Hărmălaia târgului îmi sună încă în creier. Zumzăie neîncetat. Nu avem însă ce face. Târgul e personajul principal, aşa că ne întoarcem. Vlad fotografiază nişte personaje groteşti, care vând bocanci. Robi e atras de un grup de manechine din plastic, ascunse subtil de o fereastră din acelaşi material. Sergiu caută feţe pitoreşti şi beţivi. Şi nu trebuie să caute foarte mult. Eu mă uit după fragmente, după simboluri, după frânturi. Un bătrân ce sculptează linguri ne atrage pe toţi. E ca un călugăr zen, complet absorbit de arta lui, de ceea ce face. Tinerii din jurul lui, cu aparate sofisticate, nu există. Există doar muşcătura în lemn a dălţii. Una după alta, repetitivă şi totuşi niciodată la fel. Suntem hipnotizaţi.

Cardurile de memorie încep să dea pe afară. Nu vrem însă să plecăm, până nu se pune în mişcare caruselul. Ce bâlci e acela fără un scrânciob? Iar noi nu îl putem rata. Aşa că aşteptăm întinşi pe iarbă, să imortalizăm maşinăria ruginită şi revopsită, pe care un copil trist se învârte gândindu-se parcă la alte timpuri, în care târgul era plin de ţărani frumoşi, de meşteşugari şi meseriaşi mândri de arta lor.

Plecăm, iar pe calea ferată, în cel mai nepotrivit loc posibil, ne întâlnim cu un moş frumos şi baba lui. Cei mai frumoşi din târg. Şi exilaţi pe marginea drumului de fier. Aşa cum încep să se simtă tot mai mulţi dintre locuitorii acestei ţări. Marginalizaţi, străini în ţara lor, uimiţi de un capitalism feroce, care înghite totul în cale, de la tradiţie la artă.

Noi ne-am făcut însă datoria. Frânturi din cea mai rămas din târgul de la Negreniu se află capturate în Sony Alpha. Un nou început pentru Sony. Nu cred însă că voi reveni la Negreni.