Irina Margareta Nistor: Povestea dragostei mistuitoare de fotografie

De multe ori, pe la standurile de ziare, mai ales de la aeroport, în goana plecărilor, vedeam eleganta voastră revistă şi eram ferm convinsă că este una străină, de cea mai bună calitate. Apoi conform legii seriilor, prietenii, de generaţii diferite, au început să-mi vorbească despre ea şi s-o descopăr prezentată şi pe TVR Cultural. Când mi-aţi cerut o cronică la „Fur – Portretul imaginar al Dianei Arbus”, recunosc că aş fi preferat alte titluri de specialitatea voastră: „Blow-up” sau „Podurile din Madison County.” Dar a fost o revelaţie.

Nu văzusem încă filmul, deşi este cu una dintre marile mele slăbiciuni, cea mai elegantă şi subtilă dintre actriţele moderne, care duce mai departe tradiţia anilor de glorie ai Hollywood-ului, cu un farmec original şi un har special: Nicole Kidman. Pe ea a ales-o în cele din urmă straniul regizor specializat în masochism, Steven Shainberg, care o distribuise mai întâi pe Samantha Morton. Tipul se pricepe să-şi tortureze publicul cu o atmosferă apăsătoare şi coşmarescă. Diane (cea care cerea ca şi numele să-i fie pronunţat atipic – „DIEN”, şi nu ca a mult prea mediatizatei prinţese britanice), care a existat în realitate, creează dependenţă. Cum pelicula e în parte un puzzle din fapte şi personaje inventate, deopotrivă cu cele adevărate , asculţi cu nesaţ varianta povestită, explicată şi adăugită a realizatorului, ori culegi informaţii de te miri unde, şi afli că a murit atât de tânără (1923-1971) pentru că singură şi-a pus capăt zilelor, ceea ce nu surprinde prea tare, după ce o cunoşti – sau cel puţin aşa te iluzionezi pe această artistă a secolului XX, care a schimbat pentru totdeauna imaginea despre arta fotografică în America.

Titlul „Fur” / „Blana”, nu e neapărat cel mai fericit, cu siguranţă că ar fi fost mai potrivit „Hair”, dar fusese demult adjudecat de Milos Forman, şi apoi pica bine pe ideea că tatăl marii fotografe în devenire era chiar un magnat al industriei blănurilor, în al cărui univers încearcă să ne plonjeze aproape din prima clipă. Timida Diane, soţie de fotograf, la început îşi ajuta doar jumătatea la paradele de modă îmblănite (oare ce-ar fi zis prietena preşedintelui, Brigitte Bardot? Leopardul viu. faţă-n faţă cu cel croit! Sau, pardon, în deceniul 6, şi ea mai făcea reclamă la asemenea orori splendide), aducând ultimele retuşuri frumoaselor manechine, tratându-şi cu oarecare neglijenţă propriul aspect. Kidman, în desăvârşirea ei, reuşeşte să te facă să uiţi că nu de mult a fost o impresionată Virginia Woolf, altă sinucigaşă. Să sperăm că aceste scenarii nu-i vor da niciodată idei!

Dar poate că partea cea mai fascinantă o constituie însăşi aparatele foto, retro – sau vintage, cum le-am spune acum – ale anilor ’50, care mi-au amintit de colecţia bunicului, care mi-a şi făcut un portret precoce, cu unul ca acesta din film, aceeaşi marcă, deşi încă mai avea şi din cele cu placă, câteva exemplare casabile supravieţuind până în secolul XXI. Nu uit ziua când, pe la trei ani, m-a pozat cu răbdare şi a rămas o imagine a mea cu breton şi guleraş alb şi mâna mamei care mă ţine cu afecţiune pe după umeri, ocrotitoare ca un înger încă în devenire , dar şi din dorinţa de a mă ţintui locului, ca să nu iasă poza mişcată.

Tot aşa cum, pe la 5 ani , înainte să-mi tundă cozile prea lungi, mama m-a dus în atelierul cel mai în vogă al uneia dintre cele mai mari artiste fotografe din România, Liana Grill, contemporana lui Diane Arbus, care mi-a făcut un set întreg de cadre unice şi irepetabile. Ce talent! Şi ce atelier avea, undeva pe lângă Biserica Boteanu, dotat cu tot ce era ultimul răcnet în greii ani ’60 ai comunismului pentru noi!

Şi povestea Dianei începea în 1958, cu obsesia firului de păr din sprâncene, şi un vecin care aducea nu numai – cum spun dicţionarele – cu „Omul Elefant” al lui David Lynch, alt ciudat, ci cu masca inspirată de adoratul câine lui Jean Marais, pe care a creat-o Jean Cocteau, pentru basmul alb-negru, de un mare romantism şi strălucire, „Frumoasa şi Bestia”, în 1946.

Şi apoi începe o multitudine de cadre în crăpăturile uşii, care aduc mai degrabă cu poziţii statice super studiate, de această artă despre care socotea că poate imortaliza. Eu chiar cred că e un dar de la Cel de Sus, ca să nu dispărem de tot, să-i mai păstrăm aproape pe cei care au plecat un pic şi să nu putem să trecem prin chinul inimaginabil de a le uita chipul. Convingerea mea fermă e că poza, ca şi filmul, nu pot fi pe de-a întregul explicate ştiinţific, ci sunt doar un miracol, ca să nu ne mai îndoim de Divinitate. Dar cine mai are răgaz în vremurile astea, pe „repede înainte”, nebune de-a dreptul, să mai stea şi să mai analizeze atent? Ori să fie recunoscător… În trufia noastră, ni se pare că toate ni se cuvin şi au o explicaţie. Dar oare este chiar aşa până la capăt?

Casa vecinului Lionel (un nume predestinat de leu hirsut, cu o coamă prea bogată), interpretat de Robert Downey Jr., este o menajerie nu de sticlă, ci una păroasă, dar la fel de tristă. Diane care îşi începuse cariera, nu se repede pe acest specimen bizar, ca un paparazzi („La Dolce Vita”, iată alt film despre care mi-ar fi plăcut să scriu, pentru că desenatorul Fellini, a inventat un personaj Paparazzo, pentru o artă-soră, transformându-l în substantiv comun, chiar foarte comun, creionându-l după realul Tazio Sechiaroli). Ea începe să pactizeze cu această curiozitate şi, încetul cu încetul, să se ataşeze într-atât, încât chipeşul ei soţ (Ty Burrell), spre a fi placul noii ei excentricităţi, îşi lasă o barbă foarte brună şi virilă, deşi avea deja şi atuul a două fetiţe adorabile, cărora, ca o mamă bună, Diane le mai citeşte dintr-o altă poveste cam sărită, „Alice în Ţara Minunilor”. Probabil ca să le familiarizeze cu vitregiţii sorţii, figuri de bâlci ori de prin barurile de travestiţi, toţi clienţi ai peruchierului, care nu e niciodată nevoit să ia de pe undeva materia primă: o are la purtător.

În lumea paralelă, Diane / Nicole pătrunde printr-o trapă de roman, atunci când renunţă la şarada cheii găsite, ca din întâmplare. Universurile se contopesc şi nimic nu pare să-i mai poată scoate din acest, între timp, devenit triunghi conjugal, mai altfel decât toate, într-un contrast flagrant cu părinţii fetei, nişte mic-burghezi prin excelenţă, putred de bogaţi, dar foarte voluntari, mereu dispuşi să-şi pună la punct progenitura, să o umilească şi să o minimalizeze la maximum (pare o contradicţie în termeni, dar nu este, ci descrie perfect cuplul de vârsta a treia, jucat impecabil de Jane Alexander şi Harris Yulin).

Şi apoi scena de pe malul oceanului, cu nisipul parcă îngheţat, ca un fel de stop-cadru în timp, şi haina suprarealistă din păr de om, care seamănă cu o blană de lup, chiar de vârcolac, pereţii cu instantanee neaşteptate, care aduc mult cu expoziţia japonezului, din holul Teatrului Naţional, care te obligă să pătrunzi şi să urmezi un anumit labirint al marilor noştri actori… Ori albumul cu loc pentru fotografii cu legenda comună, „Fără titlu”, ca la Sartre, şi rolele atârnate ca la spânzurătoare, pe muzică de jazz…

Pe final, Diane revine în colonia de nudişti, ale căror secrete încearcă să le împărtăşească lumii, dezgolindu-se cu pudoare şi senzualitate, dar ăsta deja ar putea fi alt film, şi oare cine s-ar mai încumeta, cu alte fapte reimaginate? Poate doar aceeaşi scenaristă: Erin Cressida Wilson. Cine va avea răbdarea şi educaţia de cinefil adevărat să citească tot genericul final al acestei pelicule de două ore, interzise celor sub 17 ani, va constata că Nicole Kidman îşi dedică interpretarea, întru amintirea plină de afecţiune, a celui care a fost Robert McCann (1955-2005). Vă rămâne misiunea să aflaţi cine e!