În numele fraţilor mei

Numele meu e Nunu şi sunt un labrador. Poate odată o sa vă spun povestea numelui meu. Harris e prietenul meu. Eu îi păzesc casa, iar el mă păzeşte pe mine. Ne place să ne plimbăm şi să mâncăm împreună. Amândoi ne-am născut cu părul foarte alb, dar mai apoi acesta s-a închis la culoare odată cu trecerea prin lume. Acum el albeşte din nou. Luna aceasta, pentru că nu ştia ce să scrie despre fraţii noştri, animalele, m-a rugat pe mine să încerc să vă povestesc câte ceva. Vă rog să aveţi înţelegere pentru exprimarea mea, am doar şapte luni.

Lui Harris nu-i prea place compania oamenilor, iar câteodată vorbeşte foarte urât despre aceştia. Eu nu sunt aşa, mie îmi plac la fel de mult şi oamenii, şi animalele. Aş putea să mă joc cu oricare dintre ei zile întregi. El îmi spune însă că oamenii nu se poartă întotdeauna foarte frumos cu animalele. Cică pe unele le ţin închise în spatele gratiilor, într-un fel de grădini unde se duc o dată de două ori pe an să le vadă şi se distrează foarte bine. Pe altele îmi spune că le împuşcă prin păduri, pentru distracţie. Cel mai mult m-a înspăimântat însă soarta acelora care ajung în locurile în care sunt ucise, în abatoare, pentru mâncare, pentru piele şi pentru blană. Mi s-a părut teribil, pentru că noi nu suntem obişnuite să ne opunem, pentru că noi acordăm fraţilor noştri, oamenii, toată încrederea noastră. Dacă ne urcaţi într-o maşină, urcăm. Dacă ne duceţi la abator, ne lăsăm duse. Dacă ne ucideţi, ne lăsăm ucise. Dar nu ne place, pentru că ne considerăm fraţii voştri, iar noi nu am face aşa ceva unui frate. La fel ca voi, ne place să fim iubite şi să acordăm înapoi toată iubirea şi ataşamentul nostru. Nu ne place singurătatea decât în anumite momente ale vieţii noastre. Chiar dacă de multe ori sunteţi răi cu noi, ne trece foarte repede şi încercăm să fim cât mai cuminţi. Nu avem resentimente şi în general nici nu suntem triste, dar asta poate şi din cauză că nici nu avem dorinţe prea multe. Ne mulţumim cu foarte puţin. Simţim însă durerea la fel ca voi, carnea şi oasele noastre sunt aceleaşi ca şi ale voastre. Ba mai mult, un domn la care noi ţinem foarte mult, Pitagora, spunea că „ animalele împart cu noi privilegiul de a avea suflet”. Nici măcar vorbele urâte nu ne plac, pentru că le simţim ca pe nişte bice. Iar niciunul dintre noi, când se naşte, nu se gândeşte că va fi ucis pentru a fi mâncat. Am vrea să ne bucurăm la fel ca voi de lumea aceasta frumoasă, de afecţiune, de natură.
Am observat că atunci când oamenii încearcă să justifice anumite fapte despre care ei ştiu în sufletul lor că sunt rele, apelează la Biblie, cartea despre care ei spun că a fost revelată de Dumnezeu. Aşa că am căutat şi eu ceva despre noi şi, deşi nu îmi place că suntem numiţi dobitoace, citez ceva din Ecleziast, capitolul 3, aliniatele 17, 18, 19, 20, 21:
„Şi am gândit în inima mea: “Dumnezeu va judeca pe cel drept ca şi pe cel nelegiuit”, căci este vreme pentru orice punere la cale şi pentru orice faptă.
Şi am zis iar în inima mea despre fiii oamenilor: “Dumnezeu a orânduit să-i încerce, ca ei să-şi dea seama că nu sunt decât dobitoace”.
Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune!
Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.
Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?”
Închei cu gândurile unui alt prieten de-al nostru, domnul Dostoievski: „Iubeşte animalele. Dumnezeu le-a dat gândire rudimentară şi bucurie netulburată. Nu le deranja bucuria, nu le hărţui, nu le priva de fericirea lor, nu lucra împotriva intenţiei lui Dumnezeu. Omule, nu te mândri cu superioritatea faţă de animale; ele nu au păcat, dar tu, cu măreţia ta, pângăreşti pământul prin existenţa ta şi îţi laşi urmele prostiei după tine – aceasta, e adevărată pentru aproape fiecare dintre noi!” Lui Harris i-ar fi plăcut de domnul acesta.