În afara lumii

“This world is a fucked up place!” Nu îmi aduc aminte în ce film am auzit această replică, dar e probabil ceea ce îi motivează pe oamenii din fotografiile lui Davide Monteleone, pe vissarioniţi, să îşi găsească refugiul în afara societăţii moderne, în afara sistemului concurenţial, în afara lumii şi a obiceiurilor ei.

Astfel de comunităţi, ca aceea fotografiată de italianul Monteleone, au existat dintotdeauna, de la esenieni la pauliceni, la mormoni sau martorii lui Yehova. Unii au preferat izolarea de societate, alţii au continuat să trăiască în mijlocul acesteia conform perceptelor impuse de comunitatea din care fac parte. Vissarioniţii şi-au urmat liderul într-o comunitate izolată. Cât de aproape de adevăr i-a adus asta, cât de liberi au devenit, cât de luminaţi, cât de mântuiţi? Îmi place extraordinar de mult ideea de a ieşi în afara cercului închis, de a evada din matricea societăţii, de a deveni martor, observator. Abia din afară poţi, de exemplu, vedea absurditatea necesităţii de a te lăsa amprentat la schimbarea actelor de identitate sau a paşaportului. Amprentarea e o metodă de control a regimurilor totalitariste, evreii erau amprentaţi la intrarea în lagăre, e o metodă de urmărire a infractorilor, a puşcăriaşilor. Acum toată lumea se lasă amprentat cu o lipsă de reacţie vecină cu imbecilitatea, la realizarea buletinului, a paşaportului, iar mai nou la intrarea în minunatele State Unite sau în Japonia. Mă transformă acest gen de observaţii într-un adept al unei secte sau al unei comunităţi? Nu. Cred într-un singur lucru, în libertatea interioară, iar pentru atingerea acesteia nu e nevoie să plec niciunde; deocamdată, pot doar refuza amprentarea.
Am citit de curând o definiţie extraordinară a libertăţii: „Eşti liber atunci când cel care observă din interiorul tău este egal cu cel care face.” Şi aici intervine problema, pentru că societatea de astăzi e un mediu atât de otrăvit, din cauza concurenţei, din cauza instituţiilor defecte, din cauza ambiţiei, încât celui care observă, martorului, conştiinţei, sufletului, spuneţi-i cum vreţi, i s-a pus căluş, a fost adormit, iar frâiele le-a preluat în întregime cel care face, cel care acţionează, supravieţuitorul, egoul. Societatea nu are nevoie de oameni spirituali, de iubire şi compasiune, ci de învingători, de concurenţi feroce, care să propulseze economia, capitalismul şi ideea de tot mai mult. Societatea promovează dezechilibrul interior, pentru că doar astfel poţi fi condus uşor.
Ideea e însă că ego-ul nu poate exista în lipsa unui sistem concurenţial, în lipsa confruntărilor, în absenţa dorinţelor de tot mai mult, iar aici se pare că o comunitate ca cea a visarioniţilor oferă un cadru mult mai prielnic de evoluţie spirituală, dar asta nu oferă nici o garanţie. Nu sunt însă un adept al acestei metode. Sunt un adept al conştientizării, al observaţiei precise şi al reacţiei rapide. Sunt un adept al aducerii luminii în întuneric, al meditaţiei  în piaţa publică, al basculării între singurătatea auto-impusă şi societate.
Îmi place extraordinar de mult o o scurtă povestioară. Un împărat vestit şi-a trimis băiatul ajuns la vârsta maturităţii la cel mai mare învăţat pentru a căpăta instruire. După trei ani, tânărul a devenit cel mai erudit elev al învăţatului, o adevărată enciclopedie ambulantă. Extrem de mândru, tânărul s-a întors la tatăl lui, împăratul, dornic să îi arate acestuia nivelul intelectual la care se ridicase. În momentul în care l-a  văzut, împăratul, un mare înţelept, nu a părut deloc impresionat şi i-a cerut pe loc, să se întoarcă la maestrul lui şi să înveţe ceea ce nu poate fi învăţat. Trist şi dezamăgit, tânărul a făcut cale întoarsă. Când maestul a auzit pentru ce l-a trimis împăratul înapoi, a zâmbit şi i-a cerut tânărului să ia cireada de vaci şi să meargă în pădure, de unde să nu se întoarcă până ce nu va învăţa ceea ce nu poate fi învăţat. Timp de trei ani, de dimineaţa până seara tânărul s-a chinuit îngrozitor să încerce să ajungă la această înţelepciune. Nu a reuşit. Dezamăgit, el a abandonat orice efort şi a început să privească pădurea şi să asculte păsărelele. La un moment dat, după o lungă perioadă de timp pe care nu-l mai simţea cum trecea, unei vaci i s-a făcut milă şi i-a spus să se întoarcă. În momentul în care maestrul l-a văzut venind, a zâmbit fericit: între privirea blândă a tânărului şi a vacilor nu exista nici un fel de diferenţă.  Ego-ul dispăruse. Cel care face devenise între timp cel care observă. Era timpul pentru a se întoarce în societate. Fără această lecţie, te poţi izola în orice fel de comunitate, dar totul va fi disfuncţional în interior. Dacă un beţiv intră într-o mânăstire, aceasta devine cârciuma lui. Dacă un călugăr intră într-o cârciumă, aceasta devine mânăstirea lui. Nu contează unde ne aflăm, ci ceea purtăm în noi.