Huţulii, stăpânii Bucovinei alpine

Publicat in Aug 19, 2011

Undeva între Câmpulung Moldovenesc şi graniţa de nord a României locuiesc huţulii. Populaţie enigmatică, venită nu se ştie exact de unde şi nici măcar când, huţulii stăpânesc înălţimile Munţilor Rarău, între Izvoarele Sucevei şi Brodina de Sus. Aprigi şi temuţi multă vreme, vorbitori de un fel de ucraineană, dar foarte asemănători românilor în obiceiuri şi tradiţii, călăreţi remarcabili, dar şi meşteri migăloşi ai ouălor încodeiate, huţulii încearcă acum să îşi reînvie tradiţiile.

Adrian Dinu

Cristian Tabără

Drumul către Brodina de Sus este oarecum drumul către timpurile facerii lumii. Greu de imaginat frumuseţe mai simplă şi mai mergătoare la suflet decât un răsărit de soare la 1.300 de metri mai aproape de cer, unde căldura preface bruma în abur şi iarba în stropi de aur. Natura îşi arată aici toată măreţia şi frumuseţea, sensibilitatea şi forţa, te doboară fără a te brusca şi te subjugă fără a te molesta. De bunăvoie devii meditativ, fără să simţi, aluneci către întrebări profunde şi cauţi sensurile unei lumi a cărei alcătuire devine uluitoare atunci când ai în faţa ochilor obcinile huţulilor. Frumuseţea legendară a Bucovinei e aici, sălbatică şi mândră, nesupusă şi ademenitoare.

Eminescu credea că huţulii ar fi daci slavizaţi, rămaşi pe înălţimile Rarăului din vremurile în care, scăpaţi de răspândirea Romei, au ales singurătatea pădurilor. Numai că unde n-au ajuns romanii au pătruns pe nesimţite slavii, crede scriitorul moldovean, iar dacii blonzi au fost asimilaţi de şi mai blonzii ruşi. Alţii însă cred că bogăţia de elemente romanice din tradiţiile huţulilor i-ar înrudi cu nimeni alţii decât etruscii. Seducătoare presupunere, dar descurajant de puţin susţinută de rigorile ştiinţelor de profil.

De aceea, poate că mai mult contează menţionarea huţulilor bucovineni într-o cronică vieneză pe la 1583, adică pe vremea când pământul lor cădea sub administrarea imperialilor. Tot cam pe-atunci apăreau şi primele încercări de a lămuri oficial originea acestei populaţii, plasată undeva în Galiţia poloneză. De-altfel, huţuli există şi în Maramureşul istoric, în Ucraina imediat vecina României, în Polonia şi chiar şi în Cehia şi Slovacia.

Huţulii bucovineni sunt însă cunoscuţi moldovenilor mult înainte ca rigoarea austriacă să încerce să le stabilească ştiinţific originile. Domnitorii au luat seama grabnic la firea aprigă a călăreţilor de pe piscurile Brodinei şi la caii acestora, extrem de rezistenţi şi de agili, atrăgându-i să participe în expediţii militare combinate şi cu jaful. Astfel, atât oamenii, cât şi caii au căpătat renume, de cele mai multe ori încărcat de spaima pentru localnici. Multă vreme huţulii au fost consideraţi închişi, suspicioşi şi agresivi, periculoşi şi tâlhari. Imaginea aceasta nu e adevărată decât în parte, huţulii nefiind mai închişi şi mai bănuitori decât alte populaţii care trăiesc în zone izolate şi care îi privesc pe străini mai întâi ca pe o ameninţare. O vreme chiar, în zona Bucovinei, cuvântul „huţul” sau „huţan” devenise un soi de insultă. Romanii îl asociau cu tâlhăria, iar ucrainenii bucovineni cu metisajul, huţulii fiind consideraţi de către unii ucraineni un fel de corcituri cu românii. Uneori copiii neascultători erau admonestaţi cu dojeni de tipul „măi, huţane!”, aşa cum celor din alte zone li se spunea „măi, tu eşti turc?” Nu era drept să fie aşa, însă rareori treburile stau în lume aşa cum ar trebui. Nu-i mai puţin adevărat că însăşi imaginea huţulului, nedespărţit de sumanul negru şi de baltag, a alimentat spaimele mai domolilor moldoveni. Dacă mai adăugam aici şi rasa de cai creată de ei şi care le poartă numele, riscăm să reducem această populaţie la un grup de haiduci şi tâlhari, ceea ce ar fi profund eronat.

Ca să fim corecţi faţă de huţuli, trebuie să vedem şi cealaltă faţă a lor, cea influenţată inevitabil de minunăţia locurilor în care trăiesc. E aproape imposibil să nu crezi în duhurile pădurii, să nu ai mii de legende silvane, să nu fii mare meşter în vrăji şi în leacuri din ierburi. Huţulii au o bogăţie de poveşti legate de pădurile în care trăiesc, îl au şi pe haiducul Olexa, eroul lor „naţional”, au fierturi din ierburi care dreg orice, de la tăietura de baltag la iubirile destrămate, şi au nemaipomenitele ouă încondeiate. La acestea din urmă trebuie să ne oprim puţin, fiindcă e greu de stabilit cine pe cine a învăţat meşteşugul: huţulii pe moldoveni sau invers. Cert este însă faptul că meşterul Ioan Zinci din Izvoarele Sucevei este acela care a reprezentat România la Bruxelles, de exemplu, atunci când ne-au luat în NATO, iar noi i-am impresionat mai degrabă cu meşteşugurile decât cu armele. Fantastica migală cu care acest om pictează coaja firavă a ouălor pare a contrazice cu totul îndemânarea cu care acelaşi huţul învârte baltagul.

Mândria huţulilor se vede bine la herghelia de la Lucina. Îşi cresc aici caii, renumiţii huţuli, poate cei mai rezistenţi cai din lume, buni şi la povară şi la călărie, capabili să suporte geruri de până la -30 de grade şi să urce pe piscuri pe care le depăşesc doar caprele negre. E ştiut faptul că oastea lui Ştefan cel Mare a folosit caii huţuli, dar şi că austriecii au mutat cu totul herghelia la ei după primul război mondial.

În obcinile huţulilor, viaţa se mişcă straniu, între duhurile strămoşilor şi duhul vremurilor noi. Casele bătrâneşti au rămas la locul lor, uneori fără curent electric sau alte facilităţi, dar sunt flancate încetul cu încetul de gatere şi viluţe ridicate de cei ce au muncit sau încă muncesc prin străini. Copiii de prin Brodina sau Izvoarele Sucevei se împart şi ei între basmaua înflorată şi moda apuseană şi între identitatea de huţuli şi cea de viitori cetăţeni europeni. O fi viitoarea Europă una a naţiunilor nedespărţite de graniţe, ci numai de identităţi culturale, dar e clar că huţulii trebuie mai întâi să-şi redescopere identitatea din fragmentele risipite între graniţele a mai multe ţări. Şi în niciuna dintre aceste ţări majoritarii nici măcar nu au auzit de huţulii care trăiesc printre ei.

Text: Cristian Tabără, Foto: Adrian Dinu, Cristian Tabără