Helmut Ignat: Carnevale

Publicat in Apr 14, 2011

În luna februarie, rece şi în general cenuşie, există un loc care timp de două săptămâni pe an se transformă într-un imens studio foto multicolor care atrage aproape un milion de fotografi. Studioul se numeşte „Veneţia”, iar şedinţa foto: „Carnavalul”.

Text & foto: Helmut Ignat

născut în 19 februarie, 1964, Bucureşti
activitate: album foto despre Delta Dunării („Cântecul Lebedei Mute”), însoţirea misiunii „Wild Wonders of Europe” în Delta Dunării (titular – Manuel Presti), articole în National Geographic Romania („Delta Dunării”, „Mzungu” – fotojurnal din Kenya), participare la expoziţia de la Parlamentul European, „The Danube Delta – Endangered Beauty”.
premii la festivalurile de fotografie
pagină web: www. tangiphoto.ro

Veneţia este oricum extrem de fotogenică în orice anotimp şi atât de mitraliată fotografic încât dacă aparatele ar folosi gloanţe oraşul ar fi fost ciuruit sau deja prăbuşit în apele lagunei! În perioada festivalului se adaugă sarea şi piperul: costumele şi măştile, defilând pe străduţele înguste spre scena centrală, Piaţa San Marco.

Toata lumea fotografiază, parcă este o competiţie de masă cu participare obligatorie. Chiar şi personajele costumate fotografiază, creând punţi temporale incredibile: prinţese sau aristocraţi din secolul al XVIII-lea utilizează cu graţie mici şi elegante aparate compacte sau chiar SLR-uri.

Sigur că nu toţi turiştii sunt fotografi în adevăratul sens al cuvântului, dar frenezia cu care aceştia, aproape fără excepţie, „trag” non-stop în toate direcţiile mă face să folosesc termenul generic de „fotografi” pentru toţi oamenii care fotografiază, indiferent de calitatea echipamentelor şi de nivelul cunoştinţelor.

De ce am fotografiat mai mult oameni care fotografiază decât superbele costume şi măşti extrase din contextul învălmăşelii generale? În primul rând, exista probabil milioane de fotografii impecabile cu costume şi măşti veneţiene; nu am considerat ca pot veni cu ceva nou. În al doilea rând, mi s-a părut că toţi aceşti oameni sunt personaje ale spectacolului şi nu simpli spectatori. În al treilea rând, pentru că la Carnaval este mult mai uşor să ai fotografi in cadru decât să nu-i ai. Cel mai dificil este să obţii un cadru doar cu personajele costumate; cu cat este mai frumos costumul/masca, cu atât este mai grea încercarea.

Aşa că am ales calea mai uşoară, dar şi mai interesantă pentru mine, decât cea dificilă şi oarecum bătătorită. Oricum, nu-mi pot închipui că poţi face ceva cu adevărat original la Veneţia, doar „remake-uri” ale aceluiaşi film, cu alte personaje de fiecare dată…

Cred că fotografia la carnavalul de la Veneţia este exact opusul fotografiei wildlife, care înseamnă singurătate, linişte, răbdare; acolo subiectele se ascund, apar cu mare greutate, fug dacă te văd sau numai dacă te simt. Dificultatea constă în a prinde ceva în cadru, după multe zile de pregătire şi aşteptare…

La carnaval, subiectele mişună peste tot, adoră să fie fotografiate, se opresc să pozeze imediat ce duci aparatul la ochi, lucru care creează mari dificultăţi dacă vrei să le fotografiezi în mişcare. Marile probleme constau în necesitatea permanentă de mişcare, lupta corp la corp pentru o mai bună poziţionare şi încercarea frustrantă de a scoate cât mai multe elemente din cadru, pentru a rămâne cu ce-ţi doreşti.

În toată această nebunie epuizantă, am văzut pe un costum banal de la intrarea într-un magazin un mic bileţel pe care scria, presupun că serios, un simplu şi curajos: „No Foto”!