Glissando sau arta de a fotografia timpi şi spaţii suspendate

În cartea sa „Despre Ingeri”, Andrei Pleşu spune că cella (chilia călugărilor sau  celula prizonierilor) şi caelum (cer) au o rădăcină comună:  celo, care înseamnă a ascunde. In sens spiritual, ascunderea înseamnă protejarea unei taine, aşa cum cerul îl ascunde pe Dumnezeu, sau pământul şi piatra pe călugări şi sfinţi.

Ascensorul e şi el o cella a modernităţii. E un vehicol al urcuşurilor şi coborâşurilor tot mai comode, rapide şi eficiente,  tot mai senzaţionale şi mai spectaculoase, chiar dacă ele rămân constant sacadate, fragmentare, fugitive, gregare. Ascensorul este  un vector  interstiţial adaptat acelei mecanici a golului pe care o reclamă gestionarea oricărui interval. Pentru  Xavier Comas, acest interval s-a numit “Tokyo up, down”. In chip de  spaţii celulare, cabinele ascensoarelor sunt   închisori de-o clipă, locuri concentraţionare inerent angoasante, dar sunt şi locuri ale unei comunicări subtile, codate. Fotograful  a surprins mai degrabă spectacolul unei  infracomunicări, specifice lumii extrem orientale, aceea a privirilor, a gesturilor, a tăcerilor.  Ascensoarele sunt microambiente artificiale, a căror alunecare descrie o mişcare pe verticală eficientă,  comodă, dar prin excelenta apteră. Căci mişcarea lor  verticală e  lipsită de o dimensiune  spirituală şi poetică  esenţială: zborul. De fapt, stai ţintuit într-un spatiu fix care se mişcă pe o verticală indiferentă. Dar mişcarea pe verticală a fost dintotdeauna, până în era tehnologică, asemuită cu un spaţiu spiritual, în care cazi sau te ridici, în care eşti damnat sau mântuit. Din perspectiva funcţională a habitatului contemporan, ascensoarele par a fi scările rulante ale unui turn Babel abrupt şi alunecos,  sumbru ca o închisoare, cu deschidere la ambele capete ale nopţii. Un spaţiu de transit, conceput pentru o lume ce nu mai vrea sau nu mai ştie să comunice şi nici să se înalţe sau să coboare prin efortul propriu, fizic sau intelectual. Şi e meritul fotografului spaniol Xavier Comas că a revelat semnificaţiile metaforice ale unui loc comun şi abulic al lumii contemporane.  Chiar dacă ele configurează un loc maxim securizat şi  de o perfectă funcţionalitate, sau mai degrabă  în ciuda acestui fapt, ascensoarele din imperiul tehnologiei nipone au devenit, prin imaginile sale,  simbolul unui no man’ s land exsanguu al ţesutului urban contemporan.

Ramona Novicov, critic de artă