Fiinţe-amfibie

De când am pus articolul lui Mikhaylov pe peretele redacţiei, în urmă cu mai bine de trei săptămâni, mă uit în fiecare zi la imagini şi ceva mă intrigă. Trebuie să scriu ceva despre ceea ce văd, iar fotografiile parcă sunt ermetice. Ceva mă intrigă la ele, dar nu ştiu ce. Senzaţia e tot mai supărătoare, în fiecare zi. Mai avem o zi şi trebuie să trimitem revista la tipar. Sunt aproape exasperat. Şi atunci mi se limpezesc gândurile. Realizez, cu luciditatea unei lame de katana, motivul golului din ochii personajelor mele. E un dor nesfârşit de împlinire spirituală, de vindecare, un dor nebun de centru, de sine, de natură, de Dumnezeu, de care oraşul nebun nu îi mai lasă să îşi aducă aminte. E splendoarea sufletului rusesc captiv între betoanele oraşului şi manipulările corporatiste şi media. E povestea noastră, a tuturor.

Există anumite măsurători ştiinţifice care au demonstrat că frecvenţa electromagnetică a inimii este identică cu frecvenţa electromagnetică a pământului; problema este că accesul la această frecvenţă ne-a fost tăiat odată cu mutarea la oraş, odată cu izolarea noastră între betoane şi smogul electric degajat de televizor, mobil, frigider etc. Legătura cu mama noastră, cu pământul, cu cea care ne vindecă, este parţial – dacă nu total, în multe cazuri – bruiată. Întrebaţi orice adult despre copilăria petrecută la ţară, şi cu toţii vor deveni entuziaşti în aducerile-aminte.
Priviţi bătrânii pensionari, rămaşi brusc fără activitate, rătăcind ca nişte fantome printre blocuri sau petrecându-şi zile la rând sub plapumă, în faţa televizorului, în aşteptarea sfârşitului. Cât de grozavă ar putea fi viaţa pentru ei, dacă ar putea să îngrijească o gradină, să hrănească nişte găini şi să respire aerul curat de la ţară. Cât de grozav ar fi dacă şi-ar putea regăsi liniştea spiritual atât de necesară unei treceri pe celălalt tărâm în pace.
Nu fac o apologie a satului românesc, nu mă înţelegeţi greşit. Cred că oraşul e absolut fascinant pentru toţi tinerii şi adulţii dornici de acţiune, de un ritm alert, de împlinirea unor idealuri, de participarea la activităţi culturale şi recreative. În acelaşi timp, cred că pentru copii şi bătrâni oraşul e toxic. Toxic prin definiţie, prin construcţie, prin uşurinţa accesului la imbecilitatea programelor TV, prin hrana uşor accesibilă şi lipsită de viaţă de la hypermarket-uri, prin programele şcolare lipsite de sens şi conţinut, menite doar a umple în mod absolut inutil timpul copiilor şi al adolescenţilor.
Din nefericire, născuţi într-un sistem aproape perfect în ceea ce priveşte manipularea, am uitat complet sensul venirii noastre pe această planetă. Am uitat cine suntem, de unde venim şi ceea ce am venit să facem. Am uitat că principala noastră sarcină este să creştem spiritual, să ne dezvoltăm capacităţile creative, intelectuale, să ne lărgim spectrul emoţional, cognitiv, empatic. Societatea ne foloseşte ca pe nişte pioni şi între timp ne oferă iluzia predării unui singur lucru: cum să acţionăm în scopul de a ne atinge scopul, care e aproape de fiecare dată unul material. Încet-încet, cad însă şi aceste construcţii. Copiii încep să simtă inutilitatea demersului şi a programului şcolar încă din primii ani. Priviţi chipurile tinerilor fotografiaţi de Ivan Mikhaylov. Nu văd niciun fel de entuziasm pe feţele lor. Imaginea tânărului venit de la ţară ca să repurteze succese la oraş se fisurează, cade, nu mai produce bucurie. Undeva, cu toţii ştim că ceva e eronat, că ceva nu facem bine, dar nu avem alternative. Suntem însinguraţi şi înstrăinaţi de tot şi toate, dar mai ales de propria noastră persoană. Prea puţine sunt variantele sau soluţiile care să ne ajute la dezvoltarea emisferei drepte a creierului, cea a creativităţii, a intuiţiei, a gândirii abstracte, a emoţiilor. Suntem complet dezechilibraţi pe toate palierele. Oameni ai acţiunii inutile şi iluzorii, goi pe dinăuntru.
Discutam cu un prieten şi mi-a spus o chestie care mi-a plăcut extraordinar. Pentru acesta, faptul că cineva e, de exemplu, profesor, nu are absolut nicio valoare. Are valoare doar în momentul în care acel profesor merge undeva la munte, plantează cartofi şi trăieşte o parte din timp ca un sihastru, citind cărţi la lumina unui felinar. O fiinţă de frontieră, un om-amfibie – oameni conştienţi care poartă acea conştienţă ca pe o lumină, oriunde merg. Şi merg în locuri neumblate, motivaţi de conştienţă.

Nu vă pot dori decât un singur lucru: fiţi oameni-amfibie, navigaţi pe toate palierele lucizi. Stingeţi televizorul.