Despre viaţă

„Calea samuraiului se află în moarte. Meditaţia asupra inevitabilităţii morţii trebuie executată zilnic. În fiecare zi, când corpul şi mintea sunt liniştite, trebuie să meditezi asupra faptului că ai putea fi străpuns de săgeţi, gloanţe, suliţe sau săbii, zdrobit de valuri gigantice, aruncat într-un foc mistuitor, lovit de fulger, scuturat de moarte, de un cutremur devastator, că ai putea să cazi de pe stânci înalte de mii de metri, să mori de o boală incurabilă sau să fi nevoit să execuţi seppuku la moartea stăpânului tău. Şi în fiecare zi, fără excepţie, trebuie să te consideri mort. Aceasta e adevărata esenţă a căii samuraiului.” Yamamoto Tsunetomo, „Hagakure” (Codul samurailor)

Mi se pare foarte potrivit acest citat din „Hagakure”, nu puteam să ilustrez mai bine decât maestrul japonez Tsunetomo, cu peste 400 de ani în urmă, ceea ce doream să afirm legat de moarte, legat de viaţă. În momentul în care am decis să publicăm fotografiile din expoziţia „Darkside II – Photographic Power and Violence, Disease and Death Potographed”, mai multă lume mi-a spus că am înnebunit. Cum să publici astfel de fotografii, când în jur toată lumea se străduieşte din toate puterile să cosmetizeze moartea, să o ascundă sub preş sau să o ignore? Din punctul meu de vedere, cei care procedează astfel sunt nebuni sau inconştienţi. Splendoarea vieţii nu poate fi înţeleasă şi contemplată decât privind moartea în faţă. Iar aceste fotografii ne ajută să facem exact acest exerciţiu, dureros şi aproape imposibil pentru mulţi, dar absolut necesar pentru o viaţă care se doreşte trăită în conştienţă.
Am văzut de curând o reclamă la un medicament antigripal. Suna cam aşa: „Spune NU iernii”. Cred că sloganul e absolut reprezentativ pentru modul în care societatea modernă s-a obişnuit să privească şi să înfăţişeze lucrurile. Am ajuns să spunem nu tuturor lucrurilor: iernii care te poate răci, verii care te insolează, sportului care te accidentează, dragostei care te răneşte şi, finalmente, vieţii care te omoară. Procedând astfel, pierdem însă esenţialul, pierdem tot. Frumuseţea unei flori de cireş capătă valenţe extraordinare în momentul conştientizării faptului că nu trăieşte mai mult de trei zile. Samuraii ştiau asta, pentru locuiau zilnic în vecinătatea morţii. Iar asta nu îi făcea morbizi sau taciturni, ci dimpotrivă, îi transforma interior, le dădea o înţelegere comprehensivă asupra vieţii. Contemplarea morţii, a perisabilităţii vieţii te transformă în profunzime. Prezenţa celor dragi lângă tine devine o graţie zilnică, natura capătă valenţe noi, neobservate până atunci, iar lucrurile nu mai pot fi amânate. Contemplarea morţii ne aduce în prezent, iar aceasta e singura iluminare de care avem nevoie.

Încerc să închei într-o notă mai puţin serioasă, cu o povestire zen. Pe drumul de întoarcere spre mânăstire, un tânăr călugăr a văzut la un moment dat un tigru care îl urmărea. Speriat, a luat-o la fugă, dar după câteva sute de metri a dat de o prăpastie. Neştiind ce să facă, s-a agăţat de o rădăcină atârnând deasupra hăului. Rădăcina era ea destul de fragilă, aşa că a început să cedeze. În clipa aceea, călugărul a văzut chiar sub nasul lui o tufă de fragi. A cules una, a gustat-o şi a exclamat: „Ce gust incredibil!”