Despre luptă

Cred cu tărie în valoarea educativă şi spirituală a luptei. Îmi place să văd copiii pregătindu-se zilnic în arta războiului, în arta luptei corp la corp, în arta pregătirii pentru moarte care, în viziunea mea, e în fapt pregătire pentru viaţă. Sunt în stare să mă uit ore întregi la doi sportivi înfruntându-se într-o arenă, indiferent cât de sângeroasă e confruntarea. Când văd însă animale obligate să lupte, fie că e vorba despre tauri, câini sau cocoşi, mi se face rău. Vă spun şi de ce: când doi oameni luptă, în cadrul unei întreceri sportive, este întotdeauna alegerea lor, determinată de o multitudine de motive, unele mai nobile altele mai puţin. Animalele nu ar lupta însă între ele decât în situaţii extreme, fie pentru a-şi apăra familia, fie pentru a-şi apăra viaţa. Aşa că, în opinia mea, cei care obligă animalele să lupte, pentru spectacol sau bani, ar trebui raşi de pe suprafaţa planetei.

Un fotoreportaj recent realizat de Leon Arhire în Filipine mi-a oferit posibilitatea vizionării unuia dintre cele mai jalnice spectacole ale unei umanităţi imature spiritual, bolnave de frustrare şi însetate de violenţă: luptele de cocoşi. Se pare că, prin design, nu vom ajunge niciodată să ne maturizăm singuri. Deşi ne considerăm tehnologic şi spiritual avansaţi, continuăm să perpetuăm cu obstinaţie aceleaşi obiceiuri barbare de mii de ani: lupte de cocoşi, de câini, coride, sacrificări de miei. Spectacolul sângelui, în general al celor mai nevinovaţi dintre noi, continuă să ne creeze fiori plăcuţi. Orice tip de violenţă, de stres, adus unui animal mă revoltă îngrozitor. Îi văd pe promotorii şi amatorii unor astfel de spectacole, cum sunt luptele de cocoşi, ca pe nişte urme de oameni, ca pe nişte giboni frustraţi, lipsiţi de orice urmă de înţelegere, conştientizare şi empatie.
Cineva m-a întrebat daca nu mi-e milă şi de Muhammad Ali, care de ani buni suferă de boala lui Parkinson, se pare tocmai din cauza luptelor purtate. Nu mi-e milă absolut deloc, dimpotrivă, sunt plin de admiraţie şi respect pentru el. A fost ceva ce a ales, a fost destinul lui de a se exprima prin box, de a fi purtătorul unor manifeste politice şi religioase extraordinare, al unor mesaje spirituale şi un îndrăgostit de sportul pe care îl practica. Nici măcar el nu regretă nimic, dimpotrivă, e mândru de tot ceea ce a făcut, chiar dacă în prezent viaţa lui nu e tocmai uşoară.
În cazul cocoşului introdus în arenă, nu e vorba însă niciodată de alegerea lui. E vorba întotdeauna de alegerea gibonului. În cazul taurului care ni se pare că luptă fioros la coride, nu a fost vorba niciodată de alegerea lui. E alegerea celor care vor să câştige bani de pe urma lui. Şi până când acest tip de spectacole se va bucura de spectatori, de amatori, ele nu vor înceta.
Într-un studiu recent s-a descoperit că primele două sporturi ca importanţă în dezvoltarea unui copil sunt judoul şi înotul. Artele marţiale în general au o valoare formativă excepţională mai ales la vârste fragede. Introduşi într-un sistem educativ în care eticheta, respectul, manierele elegante, onoarea şi compasiunea sunt elemente centrale, copiii înfloresc. Competiţiile îi confruntă cu emoţii, cu stres, cu sentimente ancestrale, iar depăşirea unor situaţii dificile îi ajută să devină puternici, să crească, să se maturizeze într-un mediu sănătos.
Cocoşul, acest animal splendid, va lupta şi el până la moarte, cu o demnitate şi o ferocitate de care stăpânul lui nu va fi niciodată capabil. Într-una dintre fotografiile reportajului, într-un ultim spasm, un cocoş rănit mortal îşi îndreaptă o aripă spre cer. Imaginea mi-a adus aminte de ultimul tablou al lui Leonardo da Vinci, în care Ioan Botezătorul, o fiinţă androgină de o frumuseţe ireală, zâmbeşte enigmatic şi arată cu degetul spre cer. Dacă în cazul lui poate că e vorba despre un îndemn spre aspiraţie spirituală, spre lumea nevăzută şi mesajele ei, în cazul cocoşului gestul seamănă cu un avertisment final. Dezbrăcaţi de ceaţa materială a lumii vizibile,în urma trecerii în nefiinţă, toţi cei care au produs suferinţă vor simţi pentru prima dată cu adevărat toată suferinţa pe care au produs-o în scop de entertainment şi, deveniţi propriii lor judecători, îşi vor da sentinţe teribile.