David Burdeny – arhitecturi marine

David Burdeny nu vrea să fotografieze oameni. I se pare invaziv. David Burdeny nu vrea să fotografieze color. I se pare prea mult. Iar educaţia de arhitect l-a învăţat că mai puţine elemente în imagine înseamnă mai mult. Peisajele lui marine cochetează cu abstractul şi respiră curăţenie, simplitate, perfecţiune. Ele sunt ca o întruchipare a sunetului zen, pe care îl scoate o singură mână care bate din palme.

David Burdeny

Îndrăgostit de ape

Dacă portretul nu a fost niciodată una dintre temele favorite ale fotografului canadian David Burdeny, natura l-a primit întotdeauna cu braţele deschise. Dacă fotografiind oamenii are impresia vechilor indieni din preeriile americane, că le fură sufletele, în mijlocul naturii e la el acasă: „Într-o anumită măsură, sunt mai apropiat de peisaj. Una din primele imagini cu care am ieşit în lume, la un mic târg de obiecte de artă, surprindea preeria care se întindea în apropierea casei mele. Nu m-am simţit niciodată foarte în largul meu fotografiindu-i pe ceilalţi, mai ales dacă era vorba de persoane necunoscute. Într-un fel, văd în asta o atitudine invazivă, ca şi cum aş lua ceva ce nu-mi aparţine. Cu excepţia pozelor de familie, ultima fotografie cu subiect figurativ pe care am făcut-o a fost în urmă cu vreo zece ani, în timpul unei lungi călătorii, străbătând într-o iarnă India şi Nepalul.”

Ataşamentul pentru ţinuturi vaste, fără sfârşit, pentru oceane îşi găseşte o explicaţie în trecutul lui Burdeny: „M-am născut în ţinutul preeriei canadiene, unde mi-am petrecut şi copilăria. Deşi la mare depărtare de ocean, la o distanţă de numai 45 de minute de mers cu maşina faţă de localitatea mea de baştină, oraşul Winnipeg, se întinde unul din cele mai mari lacuri din America de Nord. În copilărie şi adolescenţă mi-am petrecut vacanţele de vară acolo, cazat pe la prieteni, în casele de vacanţă ale rudelor sau chiar în barca părinţilor mei. Riviera avea un potenţial deosebit, puteam merge în larg cu barca cu pânze, făceam schi nautic sau pur şi simplu hoinăream de-a lungul plajei. Mai târziu, ajuns la facultate, acestor zile de vară de neuitat le-au luat locul slujbe ocazionale, iar apoi cariera arhitectură.

După 2000, m-am mutat în Vancouver, pe coasta de vest a Canadei, şi m-am îndrăgostit din nou de apă. Mi-am dat seama că-mi e dat să trăiesc într-unul din cele mai frumoase locuri de pe pământ şi am început să bat malurile ore în şir, cu aparatul foto şi câinele alături, începând dis de dimineaţă.”

Esenţe

Preferinţa pentru imaginile alb-negru îşi găseşte motivaţia atât în copilărie, când acest mod de lucru era singura opţiune, dar şi în dorinţa de abstractizare a fotografului aflat în căutarea esenţelor, a purităţii imaginii: „Primele poze pe care le-am făcut în copilărie erau alb-negru. Am rămas, într-un fel, tributar acelei maniere, în care mă simt mai în largul meu. În plus, imaginile alb-negru se pretează la prelucrări interesante în camera obscură. Dintr-un negativ poţi scoate o sumedenie de imagini distincte. Unele zone pot fi mai deschise, altele mai închise, altora le poţi modifica contrastul etc. E într-adevăr un spectacol să stai deoparte şi să urmăreşti mica odisee a transformărilor unui negativ.

Pe lângă asta, vreau în egală măsură să creez imagini abstracte şi imagini cu încărcătură emoţională. Simt că reducţia pe care o implică imaginea monocromă vine perfect în sensul acestor aşteptări. Încerc să elimin cât mai multe elemente dintr-un cadru, în efortul de a-i găsi esenţa, şi cred că prezenţa culorii n-ar face decât să îngreuneze acest efort.”

Educaţia de arhitect îşi spune cuvântul în cele mai multe dintre creaţiile lui David. Liniile sunt superbe, iar formele care îi desenează contururi de excepţie par a fi create chiar de către arhitectul suprem.

„Toate lucrările mele fotografice sunt inspirate până la un punct şi se construiesc pe aceleaşi principii care mă ghidează şi în arhitectură. Operez chiar cu principiile de bază ale proporţiilor şi perspectivei. Calitatea unei suprafeţe – cât e de luminoasă sau întunecată, rarefiată sau densă, transparentă sau opacă – are un impact deosebit asupra percepţiei şi relaţiilor spaţiale. Perenitatea majorităţii creaţiilor arhitecturale se bazează pe capacitatea lor de a transmite emoţii; în ce mă priveşte, acest lucru se face mai degrabă prin elemente vizuale şi organice, nu atât prin idei ezoterice. Acelaşi tipar îl urmăresc şi în fotografie, unde un număr redus de elemente pot fi dispuse în nenumărate configuraţii, cu rezultate diferite de fiecare dată.”

Căi alternative de înţelegere a existenţei

David nu îşi aduce foarte clar aminte ce anume i-a trezit interesul pentru fotografie: „Părinţii mei spun că aveam 12 ani când le-am cerut un aparat foto. N-aş putea să spun de ce sau ce anume mi-a trezit brusc interesul pentru fotografie, dar m-au dus la magazinul de specialitate şi mi-au cumpărat un aparat pe35 mm. Într-o debara mi-am amenajat un laborator foto, unde prelucram printuri 5×7, foarte puţin expuse. Îmi plăcea acea alchimie a generării unor imagini din mai nimic. Fotografiam tot ce apucam, într-o frenezie a apăsării pe obturator. Nimeni din familie nu avea formaţie artistică, dar părinţii îmi încurajau eforturile, în ieşirile lor, în care îi însoţeam.”

În timp însă, fotografia a căpătat pentru el valenţe unice, de neînlocuit: „Fotografia a devenit acel teritoriu personal în care mă duc pentru a crea ceva ce e într-adevăr al meu, fără nici un compromis. În ultimă instanţă, sper să pot transmite şi mai departe ceea ce mă interesează, într-o manieră cât mai accesibilă şi trezind interesul cât mai multor oameni. Cu trecerea timpului, imaginile mele au devenit tot mai abstracte, fără elemente culturale care să le identifice. În loc să desprind imagini dintr-un loc anume, ţin mai degrabă să creez imagini pentru acel loc. Caut forme simbolice sau universale care să inspire într-un sens ce depăşeşte limitele culturale impuse de existenţa obişnuită. Mai pretenţios spus, folosesc procesul fotografic pentru a schiţa căi alternative de înţelegere a existenţei, de a conştientiza atât legătura carnală cu universul, cât şi limitările care decurg din excesele noastre”, afirmă David Burdeny.

Oceanul din fotografiile lui pare etern, fără hotare, calm şi misterios. David ne-a spus că e o relaţie care s-a dezvoltat în timp şi care a ajuns să atingă zone nebănuite: „Îl simt aşa de multă vreme şi chiar am simţit o legătură afectivă cu apele oceanului. Sunt de acord cu Hiroshi Sugomoto, care spunea că, atunci când priveşti orizontul, se vede oceanul, care există dinainte ca omul să păşească pe pământ. Cred că imaginile mele mai vechi reflectă această percepţie, toate degajă o atmosferă blândă. Totuşi, realitatea tristă este că multe zone ale lumii sunt foarte poluate, foarte departe de frumuseţea originară a lumii. A trebuit nu o dată să îndepărtez resturi, chiar să renunţ la şedinţa foto, datorită recipientelor de plastic şi altor gunoaie care compromiteau totul, ca să nu spun decât atât. Imaginea «Bridge caisson» s-a născut dintr-o astfel de frustrare. Are o greutate de-a dreptul vulgară, pe care n-o găseşti în fotografiile mele de până atunci. Unora le repugnă, dar cred că ţine de acele lucruri ce trebuiau spuse, iar acum a intrat într-un portofoliu la care ţin. În fine, văd în ocean o forţă incredibilă, iar în prezenţa sa te simţi neînsemnat. E o entitate spre care nu încetez să mă întorc.”

Fan Hasselblad

Burdeny e un clasic în ceea ce priveşte tehnica utilizată: „Principalele mele ustensile sunt un aparat foto de format 4×5 şi film tmax 100. Majoritatea imaginilor mele au fost făcute cu un obiectiv de150 mm, echivalentul unui obiectiv de50 mmde la un aparat pe35 mm. Este un obiectiv foarte precis, care redă foarte natural relaţia între elementele din prim-plan şi cele din fundal. În combinaţie cu lumina suprarealistă din expunerile lungi, obţii rezultate remarcabile. Mai am un obiectiv de75 mm, unul de240 mm, un exponometru şi câteva filtre ND, unul roşu şi un ND gradual. Aparatul îl fixez pe un trepied din fibră de carbon şi cap reglabil Bogen. Dacă e vânt, folosesc câteva corzi şi săculeţi cu nisip ca să împiedic balansul. În cazul în care vântul bate mai tare, lucrez cu un Hasselblad SWCM Superwide şi film de 120. Negativele le scanez şi le import în Adobe Photoshop, unde intervin la reglajul contrastului şi îndepărtarea urmelor de praf.”

Crede că fiecare fotograf este influenţat la un moment dat de creaţia unor artişti cunoscuţi. „Categoric, la început am fost influenţat de Michael Kenna, Hiroshi Sugimoto şi, într-o măsură mai redusă, de Fay Goodwin, care m-au fermecat prin calitatea atmosferică şi minimalismul extrem. Ulterior, m-au atras fotografiile nocturne ale lui Nadav Kandar şi cele ale lui Ambrose Tezenas, care a primit recent Leica Book Prize. Găsesc fascinant modul în care aceştia reuşesc să capteze transformările subtile de culoare, provenind din diferite surse de lumină artificială.”

Deschis în faţa lumii

David Burdeny este laureat al mai multor competiţii foto importante. L-am întrebat pe fotograful canadian cât de important crede că este să participi la astfel de competiţii, cât de important este să fi prezent pe Internet, să ai site personal: „ Cred că e importat să-ţi plasezi lucrările astfel încât ele să poată fi văzute şi comentate. Website-urile şi concursurile la care participi cu portofolii sunt ocazii minunate de acest fel. Ele pot reprezenta un forum în care ideile circulă şi traversează rapid culturi diferite. Cred că te ajută să devii un fotograf mai bun şi îţi motivează eforturile. În acelaşi timp, te plasează într-o poziţie vulnerabilă şi trebuie să-ţi dezvolţi o anume imunitate, pe fondul criticilor inevitabile. Nici nu mai ţin socoteala scrisorilor de refuz pe care le-am încasat!”

Autodidact şi intuitiv, David crede totuşi că studiile îţi pot oferi o bază solidă de pornire, care nu este însă suficientă în lipsa talentului sau a dorinţei de a crea. „M-am întrebat deseori cum ar fi arătat fotografiile mele dacă aş fi urmat studii sistematice. Sunt convins că ar fi fost cu totul altfel. Educaţia academică îţi asigură un context foarte prielnic pentru a crea lucruri solide în ordine canonică. Astfel de opere se fac pentru un public diferit şi aici trebuie căutată diferenţa dintre cele două abordări. Majoritatea artiştilor autodidacţi funcţionează la un nivel intuitiv, în care imaginea e rezultatul a nenumărate experienţe de viaţă. Aceşti artişti încep să fotografieze împinşi de plăcerea pură şi o pot ţine aşa ani întregi, fără niciun feedback. E greu de spus dacă o cale e mai bună decât cealaltă, dar ele conduc la rezultate diferite. Oricum, eu ţin de cea de-a doua categorie.”

Apropierea de lucruri

Experienţa l-a învăţat că trebuie să fie spontan, deschis la lucrurile noi şi pregătit pentru orice: „Dintre fotografiile mele cele mai reuşite, multe au fost obţinute absolut neaşteptat, spontan, aşa că încerc să-mi impun să nu mă organizez prea mult, să nu pregătesc exagerat compoziţii şi să nu decid habotnic ce voi face în continuare. Am realizat de curând câteva peisaje marine color şi am făcut exerciţii cu film color, aşa că s-ar putea să caut mai mult în această direcţie, în viitor. Pe lângă asta, mă voi duce în curând în Japonia, pentru o altă serie de peisaje marine şi poate pentru a aprofunda teme mai apropiate de formaţia mea ca arhitect. Nu voi şti cu certitudine ce trebuie să fac decât atunci când voi fi aproape de lucruri şi sper să am inspiraţia de ale recunoaşte atunci când ele se petrec.”