Cele neimportante

De-a lungul timpului, experienţa mi-a predat o lecţie inestimabilă: întotdeauna când am încercat să iau ceva foarte în serios, viaţa s-a spart de râs. Universului nu-i pasă de intenţiile mele serioase sau de gândurile mele mari, iar eşecul mă pândea inevitabil la colţ. Este de fiecare dată ideea care îmi vine în minte când mai îmi scrie câte un tânăr ca să mă chestioneze relativ la ce ar trebui să facă pentru a deveni un artist fotograf.

Modul în care m-am raportat de fiecare dată la lucrurile importante a fost acesta: pregătiri speciale, antrenament, documentare, planificare etc. Şi, dintr-un anume motiv, niciodată planul nu ieşea aşa cum mi-am imaginat. Singurele dăţi în care se întâmpla câte ceva miraculos erau atunci când mă lăsam purtat parcă de o energie invizibilă, când deveneam un tub gol prin care suflă vântul, un mesager.

Misterul care înconjura această dilemă a stăruit mulţi ani în viaţa mea. Apoi, fragmente de lumină au început să se arate. Unul dintre ele, care îmi e tare drag, apare în filmul lui Jim Jarmusch, „Ghostdog”, printr-un citat din „Hagakure” (Cartea samurailor): „Printre maximele scrise pe zidul Lordului Naoshige apărea şi următoarea: Chestiunile importante trebuie tratate cu lejeritate. Maestrul Ittei a comentat: chestiunile minore trebuie tratate cu maximă seriozitate.”

Aparent paradoxale, cuvintele acestea păreau să funcţioneze în viaţa mea cu o precizie de ceasornic. Lucrurile începeau să se lege atunci când mă ocupam serios doar de detalii, de lucrurile fără importanţă. În timp, am început să-mi fac din această învăţătură o metodă şi să pricep că nu am cum să depăşesc anumite chestiuni importante decât dacă mă las purtat, dacă mă las ghidat. Şi funcţionează.
O povestioară scurtă descoperită într-una dintre cărţile lui Osho a mai împrăştiat din ceaţa care mă înconjura: Hotei, un sfânt buddhist care purta în permanenţă la el un sac plin de jucării, a fost întrebat o dată ce înseamnă zen-ul. Hotei s-a oprit şi a lăsat jos sacul de jucării. Iar când a fost întrebat despre cum se poate aplica zen-ul în viaţă, Hotei a zâmbit, şi-a ridicat sacul de jos şi a păşit mai departe. Iubesc pilda aceasta.
Aşa că tinerilor care mă mai întreabă ce să facă pentru a deveni artişti fotografi, le spun următoarele: Lasă aparatul jos! Uită de faptul că vrei să devii artist, uită de aprecierile celor din jur şi de dorinţele tale infantile. Uită că vei ajunge vreodată să vinzi ceva din arta ta sau să ai expoziţii. Uită toate aceste lucruri serioase. Până nu renunţi la asta, nimic special nu se va întâmpla. Magia începe să se petreacă doar în momentul în care nu te mai iei aşa în serios, în momentul în care actul de a fotografia, de a privi, de a înţelege devine plăcere în sine, bucurie în sine. Lasă-te purtat de bucurie, nu de dorinţe.

Închei cu o scurtă întâmplare, se pare reală, din viaţa defunctului papă Ioan Paul al II-lea. La foarte scurtă perioadă după ce a fost înscăunat, Ioan Paul a început să aibă insomnii din cauza apăsării responsabilităţilor funcţiei pe care o ocupa. După trei zile de nesomn, pe atunci relativ tânărul polonez a avut un vis. În faţă i-a apărut un înger zâmbitor, care i-a transmis următorul mesaj: „Paul, nu te mai lua aşa în serios.” După acest vis, Papa a mărturisit că lucrurile nu l-au mai apăsat niciodată ca la început.