Aşchia din retină
Din prima clipă m-a tulburat o frază, mai degraba un fel de sentinţă, enunţată la orele de biologie din liceu: « ontogeneza repetă filogeneza » . Evolutia individului repetă evoluţia speciei. Mai tirziu am reţinut ca se numeste legea biogeneticii şi că a fost elaborată in 1866, la trei ani dupa ce Manet o pictase pe Olympia. Si îmi aduc aminte perfect uimirea cu care am văzut metamorfoza stadiilor embrionare, cum am fost pe rând broaste, pesti , si nu mai ştiu mai departe, dar pe acestea două mi le amintesc cu o precizie de o plasticitate ce mă atinge si astăzi. Nu stiu care este soarta acestei teorii evoluţioniste astăzi, dar ea are ceva misterios de spus despre noi, vrea să ne amintească ceva, asemeni unei formule magice, mai ales în clipe ca acestea, cind privim fotografiile «de familie » ale lui Joe Zammit-Lucia. Animalul nu este un «specimen ştiintific », spune fotograful, nu e nici un «instrument de propagandă ». Animalul e o fiinţă cu suflet, cu «anima ». Tot ce este însufleţiţ este animatus, ne aminteşte limba latină. Nu doar privirea, ci şi fiecare gest, fiecare pulsiune, fiecare gând, fiecare emoţie, fiecare instinct al unei creaturi vorbeşte despre această unică stare de graţie : faptul de a fi viu, de a fi sensibil, de a fi o parte a respiraţiei lumii.
Si poate unul dintre cele mai dureroase memento-uri ale acestui dat existenţial, al legitimilităţii lui şi a cruzimii şi neştiinţei nesfârşite cu care el este încălcat este privirea gorilei din filmul Instinct al lui Jon Turteltaub. Privirea aceea rămâne, pentru oricine o vede, orbitoare, asemeni unei aşchii în ochiul animei.
Doar un poem poate atenua şi transfigura brutalitatea faptelor nude. Iată, deci, cum cea mai frumoasă reformulare a legii biogenetice mai sus enunţate am găsit-o la Borges, in « Scriptura zeului ». Borges, vizionarul, ne spune limpede că desenul blănii jaguarului este cel ce conţine ADN-ul lumii întregi. El conţine cheia ontogenezei. Dar Borges vorbeşte şi altfel despre naşterea fiinţelor, a tuturor fiinţelor : în « Legenda Prinţului Siddhartha », el pune alături citeva scurte citate. Sunt câteva imagini de o plasticitate ce cred că luminează din altă sursă portretele lui Joe Zammit –Lucia. Iată-le : « …un fragment din Empedocles din Agrigento, în care el spune : Am fost fecioară, am fost ramură, am fost cerb şi am mai fost un peşte mut ţâşnit din mare ».
Si continuă Borges :« Există un poem, cel mai frumos, al lui Ruben Dario, Transmigracion, a cărui temă începe astfel : Eu am fost un soldat care a dormit în patul Cleopatrei, regina. Apoi, mai departe, continuă, spunând : Numele meu, Tulio Galo, mi l-au mâncat câinii, numele meu, Tulio Galo şi asta a fost totul. »
Ramona Novicov, critic de artă
