Memorial transilvan

„Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.”

Psalmul 50

Fiecare dintre imaginile lui Péter Korniss are solemnitatea secvenţelor unui mozaic bizantin. Personajele sale au încremenit ca sfinţii, axiali, şi ne privesc drept în ochi, tot ca sfinţii, pentru că, prin puterea lor de a se bucura şi puterea lor de a îndura, ambele înnobilate de discreţia bunei-cuviinţe, vin spre noi de dincolo de hotarele bezmetice ale acestei lumi.
Ţăranii Transilvaniei fotografiaţi de Péter Korniss, de care ne despart doar câteva decenii, ne amintesc că fiecare clipă a vieţii poate fi trăită ca una de graţie, ca imn de slavă al creaturii către Creatorul ei. Oasele lor smerite la munca câmpului sau la priveghiul morţilor ştiau să renască pentru a se bucura de ritmurile arhaice ale dansului, ca să nuntească, ca să se primenească, ca să cânte. Totul era făcut cu acea naturaleţe a firii şi acea lentoare a ritmurilor sacre a cărei plasticitate o regăsim în icoana bizantină, îndeosebi în frumuseţea unică a picturii pe sticlă transilvănene.
În jurul personajelor lui Péter Korniss e linişte.

Ţărani sau muncitori navetişti zilieri, ei par că se mişcă pe o altă orbită decât cea a unui spaţiu şi timp contemporan. Când cineva din lumea aceea ieşea din discreţia existenţei sale, imprima gesturilor sale o anume cadenţă. În ordinea arhetipală a artei populare, instantaneul este o necuviinţă. La fel ca şi în perioadele arhaice ale artei antice, la fel ca şi în arta bizantină, şi arta populară închide mişcarea în limita fixă şi clară a „metopelor”. Ea fixează imaginea fluctuantă în chenare strânse, rigide, ferecate. O fixează în ordinea unui Inventar. Nu lasă scenele să se despletească în naraţiuni şi instantanee, nu lasă loc detaliului întâmplător.

Totul în lumea satului era guvernat de ritmuri esenţiale, de aceea imaginea trebuia să aibă gravitatea unui ceremonial. Acest fapt l-a înţeles foarte bine Péter Korniss. A înţeles perfect mesajul acelor oameni, de aceea a făcut aşa cum i-au cerut ei să facă, în legea lor şi respectându-le viziunea despre menirea fotografiei. Le-a dat răgazul să se îmbrace frumos, să pozeze în „camera din faţă”, cu frumuseţea ei încremenită de mausoleu. A ştiut să le restituie condiţia lor înnăscută de personaje-totem: nemişcate, tăcute, ce rareori îşi permit exuberanta unui zâmbet. Compoziţiile „gata-făcute”, dictate cu o splendidă inocenţă de cei fotografiaţi, au gravitatea unui arhitecturi comemorative. Cu ochii ţintă în faţă, la fotograf şi cutia lui magică, ei îşi contemplă propria eternizare într-un prezent continuu. Ei ştiu că tocmai au păşit pragul lui „aici şi acum pentru totdeauna” şi sunt pătrunşi de gravitatea acestui fapt. Din prima secundă de după declicul aparatului foto, începe eternitatea. Ca zborul încremenit al unui fluture în insectar. Ca euforia mută a unui sfânt pictat pe sticlă.
Pe chipul şi atitudinea ţăranilor fotografiati de Péter Korniss, sentimentul imortalităţii pe care îl inspiră „cutia neagră” primeşte o candoare şi o gravitate emoţionantă: niciun gest pieziş nu e permis, pentru că ar sparge magia unui loc pecetluit pe vecie, închis solemn în cartuşul fotografiei.